Aventurile unui bun creştin în Rai

Povestea noastră începe în momentul în care un creştin, om cu frica lui Dumnezeu, care a mers regulat la biserică, nu şi-a înşelat nevasta, în fine care toată viaţa lui a respectat cele zece porunci trecute in Biblie şi încă vreo douăzeci inventate de biserică, dă şi el colţul ca orice muritor. După clasicul voiaj pein tunelul întunecat la capătul căruia întâlneşte o lumină plină de iubire, fericire şi de căldură, ( bla-bla-bla, ştiţi voi povestea, nu vi-o mai recit aici ) se trezeşte brusc într-un loc extrem de ciudat având în vedere percepţia lui despre Rai.

Era vorba de o câmpie imensă care seamăna izbitor de mult cu un bar-bordel-stadion sau ce  mai fi el. Într-un colţ se desfăşura un concert în cel mai pur stil Death Metal, cu rockeri demenţi care beau din sticle imense şi borau unii pe alţii fără să se încaiere. În alt colţ se întindeau mese cât vedeai cu ochii şi un interminabil Oktoberfest cu bere gratis şi cârnaţi la discreţie, aduşi de chelneriţe cu ţâţe enorme şi fuste scurte, care se lasau pipăite chicotind de placere, de orice gras libidinos cu burta pe afară. Unele erau puse capră pe mese fără să protesteze, iar în spatele lor bărbaţii stăteau la coadă. Într-un alt colţ se petrecea o orgie în toată regula, care ar eclipsa orice film porno turnat vreodată. Negri cu corpuri sculpturale, laolaltă cu pitici groteşti şi indivizi obezi penetrau cu frenezie blonde bune de-ţi picau plombele, care o ţineau într-un orgasm veşnic, şi culmea, nici un penis nu se culca oricâte numere ar fi executat. Într-un ţarc cu gazon impecabil, un grup restrâns de indivizi violau o turmă de capre şi oi care behăiau fericite. Milf-uri cu ţâţe imense, babe zbârcite, laolaltă cu nimfomane în călduri erau penetrate de culturişti cu corpuri perfecte, care păreau că şi-au găsit idealul feminin. Culmea Raiului, într-un colţ, o grămadă de indivizi tatuaţi executau un ritual satanic în faţa a patruzeci de capete de oaie înfipte în ţepuşe. Toată lumea părea că se distrează de minune şi nu are nici o grijă.  Bunul nostru creştin era bineînţeles bulversat. Îşi ridică braţele spre “cer” şi strigă cu putere:

- Doamne Dumnezeule, în mod sigur este o greşală. Unde am ajuns ?

Falsul cer se despică şi apăru o faţă bărboasă, plină de bunătate.

- Dumnezeu ? – îngăimă bunul creştin .

- Da’ de unde, eu sunt îngerul gardian al acestui loc. Bătrânu’ are şi altceva mai bun de făcut. Tu cine eşti şi care este problema ?

- Eu sunt Samuel, un bun creştin. Iar acest poc mi se pare….ăăă…în fine, am impresia că am fost repartizat greşit. Mi-e frică să întreb: UNDE SUNT ?

- În Rai, unde în altă parte? Ce întrebări puneţi şi voi…

- Trebuie să fie o greşală. Sigur e o greşală. ăsta nu poate fi Raiul. Raiul e un loc pur, cu flori şi cu verdeaţă, în care intră doar drept-credincioşii, iar îngerii aşezaţi pe nori albi cântă cântece de slavă din harpe aurite. Locul ăsta pare mai curând un bordel etern.

- Auzi măi omule, de unde ştii tu aşa de bine cum e Raiul? Din câte îmi dau eu seama eşti aici pentru prima oară, nu ?

- Da, dar preotul nostru aşa zicea…

- Preotul vostru a fost vreodată în Rai ?

- Nu, dar…aşa ar trebui să fie…

- Auzi, Raiul nu este ce ar trebui să fie. Este pur şi simplu ceea ce îţi doreşti tu să fie. Nimic din ce vezi aici nu este ce nu ţi-ai dorit tu vreodată, dar n-ai indrăznit să faci. Clar ?

Şi dispăru într-un nor de scântei.

Bunul creştin stătea descumpănit în mijlocul câmpiei, neştiind ce să facă. Deodată simţi o privire pironită asupra lui. Se întoarse şi văzu cea mai frumoasă capră din lume care îl privea galeş din ţarc, parcă spunându-i “bună, frumosule, vrei să ne zbenguim?”. Ridică din umeri, îşi dădu pantalonii jos şi împinse uşa ţarcului.

Îngerul gardian râdea în barbă ascuns după un nor.

Sfârşitul Pământului

Anul 2807.  Pământul este într-o situaţie disperată, purtând un război pe care nu are cum să-l câştige.  De 50 de ani extratereştrii invadatori se mulţumesc să stea ascunşi undeva în spaţiu şi să arunce cu proiectile nedetectabile conţinând o substanţă care cauzează infertilitate. în plus, această substanţă modifică ADN-ul victimelor, astfel încât toate încercările de clonare dau ca rezultat tot indivizi infertili, şi în plus retarzi.

Ultima speranţă a omenirii constă în ultima femeie şi ultimul bărbat fertili, găsiţi cu greu. Misiunea lor este de a concepe un copil, urmând ca embrionul rezultat să fie clonat pentru a repopula Pământul. Totul trebuie realizat cât mai repede, deoarece se pare că extratereştrii au împânzit planeta cu detectoare de fertilitate pentru a lansa proiectilele la fix.

Cu mii de precauţii, pe rute ocolitoare şi cu ecranare specială, după  lungi tratamente de accentuare a fertilităţii, ultima femeie şi ultimul bărbat sunt aduşi la locul faptei şi băgaţi în aceeaşi cameră.

- Nu uitaţi, aveţi maxim o săptămână pentru a obţine un embrion fecundat. De obicei atât durează detectarea locaţiei şi lansarea proiectilelor. De voi depinde viitorul omenirii – îi instruise Comandantul.

Totul părea că mersese conform planului, dar trebuiau să se grăbească cu evacuarea femeii. Existau informaţii cum că locaţia fusese detectată şi se aştepta o lansare dintr-o clipă în alta. Nu trecu un minut de când transportorul blindat ce evacua femeia demarase în trombă că proiectilul căzu de nicăieri, răpind capacitatea de reproducere a ultimului bărbat fertil de pe planetă. Dar nu mai conta, dintr-un embrion viabil se puteau clona milioane, cu modificările de rigoare pentru a-i face unici.

În transportorul blindat atmosfera se detensiona treptat. Comandantul şi echipajul păreau mulţumiţi de evacuarea reuşită în ultimul moment. Acesta o bătu amical pe spate pe femeia şi încercă să încropească o conversaţie:

- Şi ? Cum a fost ?

- Hm, cam naşpa.

- Mda, înţeleg, o săptămână de claustrare... dar e pentru viitorul omenirii. Ai făcut o faptă care va rămâne în istorie.

- A, nu, nu aia. Tipul era cam naşpa. Avea o conversaţie de rahat.

- Ei, lasă şi tu acuma, că doar nu pentru conversaţie ai fost trimisă acolo. Important este embrionul pe care l-am obţinut...

- Mă îndoiesc.

- Cum adică te îndoieşti ???!

- În legătură cu embrionul de care vorbiţi...

- Explică !

- Păi v-am spus că avea o conversaţie de rahat. Şi în plus era cam insistent şi cam prost crescut. Şi mirosea ciudat...

- Ce vrei să spui ???! Nu cumva nu v-aţi...

- Ba exact aia vreau să spun. Eu n-o pot face cu un tip care nu-mi place. Ne-am certat din prima zi şi am preferat să mă uit la televizor.

În transportorul blindat atmosfera trecu brusc de la uimire cretină la furie, apoi la disperare şi la acceptarea fatalistă a realităţii. Viitorul Pământului era compromis definitiv.

Anul 2837.  Primii colonişti extratereştri încep să populeze oraşele rămase goale, dar intacte. Pe Pământ mai trăiesc doar câteva sute de indivizi, şi aceea de vârste foarte înaintate, care au fost strânşi într-o rezervaţie şi sunt priviţi ca nişte animale ciudate aflate pe cale de dispariţie. Până la urmă cine a zis că războiul trebuie purtat cu arme de distrugere în masă? Îţi trebuie doar un piiic de răbdare.

Fă tot ce-ţi trece prin cap

- Vreau să dau şi eu un coş de sus

- Am tot încercat eu nişte manevre, da’ … nu prea mi-a mers

- Am sunat o grămadă de oameni să mă ajute şi…

- De ce număr credeţi că am făcut eu rost ?

.

.

.

.

.

.

( click pentru mărire )

Cel nou

Întuneric, înghesuială, alunecare bruscă, zbatere, un scurt moment de sufocare apoi un splash puternic. Lumină orbitoare, o lejeritate ceva mai mare şi culori….multe culori. Frumos. Derutant.

- Ce de culori aici, şi câtă lumină…şi câtă mişcare – se minună Cel Nou.

Începu să exploreze spaţiul ceva mai larg decât cel cu care era el obişnuit, dar totuşi destul de restrâns. În curând îşi dădu seama că nu era singur. Zeci de perechi de ochi îl priveau cu o curiozitate ciudată, amestecată parcă cu un soi de teamă. Teamă de ce oare ? Totul era aşa de colorat şi de frumos aici…

Deodată simţi o prezenţă în spatele lui. Se întoarse brusc şi văzu o pereche de ochi care îl studiau atent.

- Tu trebuie să fii Cel Nou – i se adresă necunoscutul.

- ăăă …. da, se poate spune şi aşa. Unde suntem? Ce este acest loc minunat ?

- Nimeni nu ştie. Toţi ne-am trezit aici, la fel ca tine.

- De unde venim ?

- De Sus. Atâta pot să-ţi spun, pentru că atâta ştiu. Toţi am venit de Sus.

- Ce e Sus ?

- Nimeni nu ştie. Este locul de unde venim şi pe unde plecăm.

- Pe unde plecăm? Nu înţeleg.

- Nu ştiu să-ţi spun mai multe. Pur şi simplu unii dintre noi pleacă pe Sus din când în când. Nu se ştie unde.

- Aha, înţeleg. Şi ce e cu toate culorile şi mişcările astea din jur ?

- E un mister. Suntem îngrădiţi de o forţă invizibilă, iar culorile şi mişcarea sunt dincolo. Deşi nu ne ţine nimeni, nu putem ajunge la culori. Singurul loc unde nu există forţa este Susul.

- Aha, din nou Susul. Şi pe acolo nu poţi trece ?

- Nu poţi singur. Doar dacă eşti ridicat Sus. Dacă mergi singur te aşteaptă pericolul.

- Hm, ciudat. A încercat cineva să meargă sungur Sus ?

- Nu, nimeni. De fapt se spune că nu e bine să stai prea sus, din contră, e indicat să stai cât mai jos, să fii cât mai discret.

- De ce ?

- Nimeni nu ştie, aşa se zvoneşte. Se pare că trăieşti mai mult aşa – zise Cel Vechi misterios.

- Prostii. Supoziţii. Se spune, se zvoneşte. De fapt recunoaşte că nu ştiţi nicicare nimic. Trăiţi într-o incertitudine continuă, ghidaţi de supersiţii. Eu vreau să explorez acea lume misterioasă.

- E treaba ta. Nimeni nu te opreşte.

- Exact. Şi ştii ce am să fac? Am să mă apropii de Suprafaţa de Sus cât mai mult posibil şi am să încerc să văd dincolo de ea. Aşa am să fac.

- Cel vechi îi întoarse spatele. Zeci de perechi de ochi îl priveau cu dezaprobare amestecată cu teamă. Nu se ştia oare din moşi-strămoşi că trebuie să stai cât mai Jos ? Că Sus însemna pericol, pe când Jos însemna siguranţă?

Cel Nou îi ignoră şi se apropie de Suprafaţa de Sus. Era lucitoare, frumoasă, şi în acelaşi timp înşelătoare şi imaterială. Dincolo de ea se reflectau lumini şi culori nepământene. Atât de frumoase şi atât de periculoase. Periculoase ai zis? De ce? Cel Nou nu ştia. Era atras doar de jocul magic al luminilor, umbrelor şi reflexiilor frumos colorate.

- Pe care îl doriţi ?

- Daţi-mi-l pe ăsta mare şi gras de deasupra.

- Desigur, imediat… Trei kilograme şi patru sute de grame, rămâne ?

- Da, rămâne. Ce frumos e! Cum îl facem? Prăjit sau pane ?

- Cum vrei tu, iubita. Ştii că nu mă amestec.

Peştele se sufoca deja în plasa de plastic pe care scria “Selgros”. După o mică vânzoleală şi derută, ceilalţi peşti îşi recăpătaseră calmul. Încă odată se dovedise că cine stă jos supravieţuieşte mai mult. Aveau însă să uite asta foarte repede, doar aveau memorie scurtă, de peşte. Aveau doar să păstreze o amintire difuză şi inexplicabilă a faptului că Sus = pericol şi Jos = supravieţuire.

Hibernatus

Hai să presupunem că avem un individ – să-l numim Georgel. Respectivul Georgel era la schi prin Austria sau aiurea, când a fost surprins de o avalanşă. Fiind un individ norocos, nu şi-a rupt nici un os, ci a fost îngropat într-un strat moale de zăpadă şi a căzut într-o hibernare profundă. Zăpada s-a făcut gheaţă şi l-a protejat de orice stres exterior. Asemenea lui Luis de Funes din filmul Hibernatus, Georgel a dormit bine-mersi în acel bloc de gheaţă vreo mie de ani, până când încălzirea globală a făcut să se topească totul în jurul lui, aducându-l treptat la viaţă.

Hai să presupunem de dragul presupunerii că Georgel avea cardul la el şi că acel card era perfect valabil peste 1000 de ani, timp în care pe contul lui din bancă s-a tot adunat o dobândă frumuşică şi că nu are nici o problemă în a se înţelege cu indivizii care vor popula lumea pe vremea aia. Pentru că toţi vorbesc româneşte, sau măcar engleză.

Georgel se plimbă un pic derutat printr-un oraş al viitorului, unde toate îi par destul de diferite faţă de ceea ce ştia el. Cum încălzirea globală şi-a făcut datoria, afară sunt vreo 40 de grade la umbră şi el se simte un pic incomod în costumul de schi. În plus, clăparii din picioare îl cam jenează. Barba i-a crescut o vreme şi după ce a început hibernarea, şi acum are o respectabilă lungime de vreo 30 de centimetri şi o pleată impresionantă. Îi e sete de moare, îi chiorăie maţele de foame şi salivează numai la gândul unei ciorbe de burtă. Merge clămpănind pe stradă, iar oamenii nu prea îl bagă în seamă, fiind obişnuiţi cu orice look, oricât de bizar ar fi el. Probabil îl consideră un membru al unei secte de neo-hipsteri, concept revigorat în istorie la fiecare 50 de ani.

Sleit de puteri şi de căldură, omul nostru vrea să schimbe hainele cu unele mai comode, apoi să bage ceva la maţ, să bea o bere, să se tundă şi să se radă, apoi să găsească un hotel, să facă un duş şi să se culce puţin. Şi în primul şi în primul rând vrea să scape de clăparii care îl jenează groaznic. Vede un magazin pe care scrie “încălţăminte”, deşi în mod ciudat nu există nici un pantof în vitrină sau pe rafturi. Intră totuşi, ezitând un pic. Îl întâmpină o vânzătoare surâzătoare:

- Bună ziua, domnule, cu ce vă putem servi?

- Aş vrea şi eu o pereche de încălţări mai comode.

- Nici o problemă, puneţi piciorul aici pentru scanare şi introduceţi cardul.

- Pentru ce ?

- Pentru scanare. Computerul va determina conformaţia piciorului, istoricul dumneavoastră medical, eventualele afecţiuni genetice, şi va da automat comanda pentru pereche de încălţări potrivite. În maxim o săptămână puteţi veni după ele.

- Domişoară – gemu Georgel, vreau doar o pereche de tenişi, mă strâng clăparii ăştia de mor.

- Ne pare rău, aceasta este procedura. Magazinul nostru nu-şi poate permite un proces din cauza unor greşeli de concepţie a încălţămintei.

- Bine, lăsaţi – zise Georgel şi ieşi pe uşă. Vânzătoarea se uita ciudat după el. Pula mea, în ce lume am nimerit? Sper că e un vis – mormăi Georgel în barbă.

La magazinul de haine scena se repetă. Nimeni nu-şi putea asuma riscul ca hainele să-l irite cumva sau mai grav, să-i cauzeze probleme de circulaţie. Georgel mergea tot mai greu sub arşiţa soarelui. Renunţase la costumul de schi, dar nu putuse să îşi dea jos clăparii din cauza asfaltului arzător, iar aceştia îi cauzau bătături insuportabile. Acum se flendura în chiloţi, maieu, şi clăpari, murind de sete şi de foame. Intră într-un loc unde scria “Restaurant”. Un fel de chelner îl preluă plin de amabilitate:

- Ce doreşte domnul?

- O bere rece, o ciorbă de burtă şi un şniţel mare cu cartofi pai. Ba nu, adu-mi direct două beri, una o beau oricum instant.

- Pe aici domnule, vă rog să introduceţi cardul şi mâna în automat. O să simţiţi o uşoară înţepătură, dar nu trebuie să vă faceţi griji, n-o să doară.

- Înţepătură? Pentru ce ?

- Pentru determinarea nivelului de colesterol, a eventualelor boli genetice şi a altor probleme. Restaurantul nostru nu-şi poate permite să vă dea ceva care să vă facă rău.

Oftând, Georgel întinse braţul. Simţi o uşoară înţepătură, iar aparatul scuipă un listing interminabil. Chelnerul îl citi, schimbându-se treptat la faţă.

- Domnule, ne pare rău, nu vă putem da berea pe care aţi cerut-o. Nivelul de colesterol este mult prea ridicat. Vă putem ofeti în schimb apă purificată la nivelul 3, un cocktail cu beta-nutrienţi şi aromă identică de ciorbă de burtă şi o pastă săracă în grăsimi, cu aromă de şniţel cu cartofi pai. De asemenea, din partea casei vă oferim un desert sărac în glucide, dar bogat în fier şi vitamine. Analizele dumneavoastră arată o anemie puternică.

Georgel îşi târâie clăparii pe caldarâmul fierbinte, cu burta pe un sfert plină de pasta cu aromă de şniţel. Caută o frizerie şi un hotel unde să se odihnească puţin. Găsind una, intră sfârşit de zăduf: Aceeaşi moacă surătoare îl întâmpină.

- Bună ziua, cu ce vă putem fi de folos?

- Aş dori un ras complet, o tunsoare cu maşina şi un spălat pe cap.

- Vreţi să ziceţi o epilare completă a scalpului ?

- Mă rog, cum vreţi să-i ziceţi…

- Păi e o problemă, nu putem face asta aici. Noi ne ocupăm doar de scurtarea uşoară a pilozităţii craniene. Ceea ce doriţi dumneavoastră necesită o procedură complexă, executată într-un mediu steril, sub supravegherea unui specialist. Vă pot face o programare pe săptămâna viitoare, marţi la ora…

- Domnule, vreau şi eu un tuns şi un ras, ce mare lucru? Pui maşina , bzzz şi gata!

- Ne pare rău, nu se poate. Există riscul de iritaţii, ca să nu mai vorbim de o răceală…frizeria noastră nu îşi poate asuma riscul….

Georgel îşi târa clăparii pe caldarâmul fierbinte. Din claia de păr şi din barba imensă îi curgeau picături mari de sudoare. Era obosit şi îi era tot mai rău de la căldură. În aceste condiţii vitrege emise următoarea cugetare:

- Futu-i!