Era o zi de iarnă, cam tot pe vremea asta, dar acum douăzeci de ani. Deşi eram copil pe atunci, îmi amintesc precum astăzi derularea evenimentelor. Eram în Reşiţa pe atunci, la o sută de kilometri de Timişoara şi vreme de o săptămână ascultasem alături de bunicul fiecare cuvinţel ce se auzea din vechiul radio, încremenit pe frecvenţa Europei Libere. În Timişoara se murea, “elementele huliganice” încercau să “destabilizeze” ordinea “de drept” a “statului socialist multilateral dezvoltat”. Aproape plângeam ascultând grozăviile de la radio. Se vorbea de zeci, apoi sute de morţi...Mi-era ciudă că eram doar un copil neputincios şi că acei oameni sunt singuri împotriva armatei, a securităţii şi a miliţiei.
Apoi, în seara zilei de 21 s-a auzit că şi la noi lumea se strânge în centru şi începe să scandeze "Jos comunismul". Împreună cu un prieten am luat bicicletele şi am "dat o tură" să vedem ce se întâmplă. Prietenul mă asigurase în naivitatea specifică copilăriei că “în mod sigur o bicicletă merge mai repede ca un tanc". După ce s-a strâns suficient de multă lume şi nu am văzut nici un tanc la orizont, am mers acasă să lăsăm bicicletele şi ne-am întors. A fost una din cele mai frumoase seri din viaţa mea. Am strigat împreună cu oamenii până nu am mai avut glas lucrurile care până atunci doar le gândisem. Ne credeam liberi. Ne simţeam liberi.
A urmat ceea ce bine ştim cu toţii. În scurt timp ni se vorbea de "linişte ", "consens", "unitate". Colegii mei erau manipulaţi să iasă în centru şi să strige “Ole,ole, nu mai vrem partidele” şi să se simtă mândri de asta. În toate intreprinderile se alegea "consiliul FSN pe intreprindere" (WTF ?!). Minerii băteau măr noile “elemente huliganice” şi preşedintele ales al României le mulţumea pentru asta. Acelaşi preşedinte care insistase ca oamenii din Bucureşti să iasă în stradă şi să fie ucişi pentru a “apăra televiziunea şi Revoluţia împotriva teroriştilor” şi pentru a masca uriaşa cacealma. Oamenii aplaudau însă fără să priceapă. Cu mintea mea de copil îmi dădeam seama că ceva mergea tare de-a-ndoaselea.
După ceva timp am vizitat Timişoara cu trupa de sportivi, pentru un concurs de atletism. Am văzut atunci locurile sfinte de care auzisem doar: Balconul Operei de unde s-a proclamat primul oraş liber de Ciuma Roşie. Treptele Catedralei unde muriseră atâţia oameni, pentru că Sfinţiile lor închiseseră porţile în momentul în care oamenii au încercat să caute înăuntru adăpost în faţa gloanţelor. Îmi amintesc de parcă ar fi astăzi: domnea o atmosferă stranie de pioşenie. Peste tot oamenii aprindeau lumânări. Ne reţineam să nu fim prea zgomotoşi, din respect pentru oamenii cărora poate le murise cineva apropiat.
Astăzi, la douăzeci de ani de acele evenimente, totul mi se pare atât de îndepărtat, cât şi straniu de apropiat în acelaşi timp. Au apărut bannere cu “80% din timişoreni au uitat. Tu?”. Ei bine, eu nu am uitat şi nu voi uita niciodată. Nu am uitat umilinţa de a participa la şedinţe de spălat pe creier cu pionierii, grotescul mega-manifestaţiilor când eram scoşi de la şcoală zile la rând pentru a face figuraţie pe stadioane în căldurile de august, zilele şi nopţile petrecute de bunicul la cozi interminabile când doar se zvonea că se "bagă" carne sau portocale, pentru ca nouă să nu ne lipsească nimic...nu pot uita aşa ceva şi n-o voi face niciodată. Ştiu că mulţi dintre voi eraţi prea mici ca să vă mai amintiţi, alţii nici nu eraţi născuţi. N-o să vă ţin prelegeri gen "pe vremea mea", nu-s genul. Cine are un pic de minte şi de conştiinţă se poate informa şi singur şi judeca pentru sine, aşa cum şi eu am citit despre Al Doilea Război Mondial, deşi nu eram născut pe atunci. Şi totuşi m-a interesat, ca să pot să-mi înţeleg soarta de astăzi, care e aşa de strâns legată de acele evenimente “îndepărtate”. În fine...
Ca să revin în prezent, astăzi locuiesc în Timişoara şi trec aproape în fiecare zi prin acele locuri pe care lumea le considera odată sfinte, astăzi căzute în banalitate şi desuetitudine. Ce văd eu după atâta timp? Prostituţie. Minciună. Fantome. Fantomele celor împuşcaţi degeaba, precum şi fantomele cu rânjete roşii care nu au dispărut, chiar dacă au luat chipul lui Geoană, Antonescu, Ciuhandu sau Johannis. Sau Ilici, eternul strigoi roşu care ne bântuie de douăzeci de ani bătându-şi joc de memoria atâtora. Simbolurile Revoluţiei deturnate cu candoare, ca acum douăzeci de ani, în folosul unor hoţi din cauza cărora suntem încă în coada lumii civilizate. Bannere nesimţite care proclamă “Odată la 20 de ani Timişoara răstoarnă dictatorul” . WTF?!
Mi-e extrem de greu să scriu despre asta şi de aceea mi-a luat patru zile până să îmi revin din şoc şi să mă hotărăsc dacă să o fac sau nu. E mult mai simplu să scrii articole hazlii şi să râzi prefăcându-te că nu s-a întâmplat nimic. Dar s-a întâmplat şi nu am dreptul să tac! Un sacrilegiu, o ofensă cumplită şi o trădare mizerabilă, de 1 decembrie, la Timişoara. Să vă fie ruşine, fantome roşii, deşi ştiu că nu vă va fi niciodată. Plecaţi la Moscova! Aş arunca cu usturoi după voi dacă aş şti că aşa o să dispăreţi!
Puteţi acum să mă înjuraţi, nu mă interesează. Puteţi să mă faceţi în toate felurile, portocaliu, mânjit politic, mincinos, plătit de Băsescu şi de Udrea...mă lasă rece. Nu fac politică. N-o să vă spun ce să faceţi, pentru că mă mândresc că am cititori inteligenţi, spre deosebire de alte sute şi mii de bloguri. Sper doar ca la aniversarea de 20 de ani a Revoluţiei să nu-i văd în balconul Operei pe Ilici & CO.
P.S. Dacă vreţi fantome, luaţi de aici: Noapte bună!
