Întâlnire

Într-o zi senină

Plină de lumină

Ca din întâmplare

Să ne întâlnim

Mult să ne plimbăm

Eu să te atrag

Pe alei umbrite

Să ne sărutăm

Tu să-mi povesteşti

Cum că mă iubeşti

Eu să-ţi povestesc

Lucruri deocheate

Şi tu să roşeşti

Să mă iei de mână

Să te trag de sfârc

Tu să mă respingi

Aprig să mă cerţi

Apoi să mă ierţi

Să ne mai plimbăm,

Serios să par,

Să ne sărutăm,

Să mă prindă pişu’

Brusc să mă separ

Şi să caut tufişu’

Să fii îmbufnată

Şi să nu-mi vorbeşti

Eu să-ţi zic în şoaptă:

“Iubi, mă răneşti! ”

Să ţopăi pe-alee,

Să te pişc de cur

Tu mă plezneşti

Eu să te înjur

Să ne despărţim

Sub un cer senin

Eu plin de regrete

Iar tu de venin.

Peştera, Ciobanul şi Viziunea sfântă

Era aproape întuneric. Ploua mocăneşte. Frunzişul era des şi lipicios. Cei doi se rătăciseră pe munte şi umblau la întâmplare prin pădurea care părea că nu se mai sfârşeşte. Fiecare pas era un efort enorm şi provoca un zgomot oribil de succţiune, ca un protest al pământului saturat de apă.

Peştera răsări deodată ca un miracol în faţa lor. De asta aveau nevoie, de un miracol în situaţia aproape disperată în care se aflau. Ea mormăi ceva cum că peştera asta era ceva comparabil cu grădina Edenului. Încropiră un mic foc şi scăpară imediat de hainele mustind a apă. Erau amândoi goi şi din cauza oboselii nici măcar nu se mai gândeau că le-ar putea fi ruşine.

- Mai avem ceva de mâncare? – întrebă el?
- Nu ştiu, oricum nu prea multe – spuse ea cotrobăind prin rucsac. Uite: o jumătate de pâine, un măr, o bucată de costiţă şi un litru de rom.
- Mda, nu e mare lucru, dar cred că ne ajunge în seara asta. Mâine ar trebui să ajungem într-un sat, aşa zice harta.
- Să dea Dumnezeu!

Cei doi prăjiră bucata de costiţă şi o mâncară cu pâinea rămasă. Focul făcea umbrele lor să danseze pe pereţii peşterii. Litrul de rom scădea treptat, devenind jumătate de litru, apoi un deţ, apoi o sticlă goală. În ciuda situaţiei deloc fericite în care se aflau, cei doi se simţeau bine.

- Ia uiteeee – râse ea.
- Ce s-a întâmplat?
- Uită-te în jos.
- Unde mah?
- Jos-jos. Ţi s-a sculat şarpele.
- Da măăăăi. Perversă mică ce eşti! Suntem aici la dracu-n praznic şi ţie numai la prostii îţi stă gândul.
- Poftiiim? Cui i s-a sculat primul ? Mie sau ţie?
- Păi ţie n-are ce să ţi se scoale. Asta în primul rând. Şi în al doilea rând, e un act pur fiziologic. Cui nu i s-ar scula când ar avea in faţa ochilor două mere ca ale tale ?
- Băăăăi! Tu ştii că mai avem un măr ?
- Pff, aşa-I, nu eşti proastă deloc. Am uitat de el.
- Vrei jumate?
- Sigur. Mulţumesc.

Cei doi îşi mâncară mulţumiţi jumătatea de măr făcându-şi ochi dulci. Atmosfera se încingea.

- Şşşşşşşşşş! Ai auzit ceva?
- Dumnezeule! Da! De unde vine?
- De acolo din spate.
- Şi mie aşa mi se pare. Hai să ne ascundem. Ia hainele!
- Sunt încă ude leoarcă. Ia mai bine frunza asta mare. Iau şi eu una.

Din fundul peşterii apăru un individ uscăţiv, cu o haină de piele prea mare şi o glugă enormă trasă peste cap. Se clătina pe picioare atât de oboseală cât şi din cauza băuturii. În buzunarul larg se ghicea o sticlă enormă de ceva tărie. Se trânti lângă foc, scoase sticla şi trase o duşcă zdravănă şi se apucă să bodogănească de unul singur, aruncând ocheade în jur. Părea aşa de rupt, incât era evident că nu reprezenta nici un pericol. Probabil că se rătăcise sau se adăpostise şi el de ploaie, apoi se tot “încălzise” cu sticla şi adormise intr-un cotlon mai retras. Zgomotul făcut de cei doi şi căldura îl treziseră şi probabil că îi observa pe cei doi de ceva vreme. Oricum părea prea beat ca să realizeze nuditatea sau să reprezinte vreun pericol. După gesturile tot mai lente se părea că va adormi în curând.

- Nu te nelinişti dragă, probabil că mâine ne va arăta drumul spre sat.
- Şi acum ce facem?
- Aşteptăm să adoarmă, ne punem şi noi lângă foc şi ne culcăm. Dimineaţa o să ne trezim inaintea lui, o să aşteptăm să se trezească şi el şi o să îl rugăm să ne însoţească.
- Mi-e frică să dorm aşa lângă un necunoscut. Tu nu vezi cum arată?
- Nu-ţi fă griji, pare inofensiv. Şi oricum, e aşa de rupt că nu cred că o să se trezească înaintea noastră. Cel mai probabil o să trebuiască să tragem de el.
- Mi-e frică totuşi. Am auzit că în pustietăţile astea oamenii devin ciudaţi şi perverşi.
- Bine, uite cum facem. O să stau eu treaz vreo două ore, apoi te trezesc şi stai tu. Dacă încearcă ceva mă trezeşti repede şi îl pocneşti cu piatra asta. Dar nu cred că o să fie cazul.

Zorile mijeau prin gura largă a peşterii. Dimineaţa era însorită şi nimic nu părea să amintească de vremea mizerabilă de seara trecută. Focul se stinsese complet. Cei doi dormeau zgribuliţi şi înveliţi cu o pătură semi-udă. El tresări şi se uită în jur. Adormiseră amândoi, răpuşi de oboseală. Individul dispăruse. O trezi şi pe partenera lui.

- Doamne cât de negljenţi am fost – ingăimă ea. Iţi dai seama ce ar fi putut să ne facă?
- Linişteşte-te, nu s-a întâmplat nimic. Omul s-a trezit şi a plecat. Probabil că era mai speriat decât noi. Hai mai bine să vedem dacă a furat ceva.
- Rucsacul este aici, hainele sunt toate….. Caietul! Mi-a furat caietul cu însemnări. Rahaaat!
- Caută bine. Ce să facă aşa un individ cu caietul tău? Probabil că nici nu ştie să citească. Nu cumva l-ai pierdut în pădure?
- Nu, ştiu sigur că l-am scos să se usuce. Dumnezeule! Era jurnalul meu, toate insemnările pentru blog! Îţi dai seama ce inseamnă asta?
- Lasă că o să le rescriem. Am totul aici în minte. Mi-e milă însă de bietul om că s-o cruci de ce aberaţii îţi poate făta mintea. Ştii că ţăranii ăştia nu prea citesc ei bloguri şi le au mai mult cu cele sfinte.
- Hihi! Daaa, cred că o să-I pervertească de tot.

În timp ce cei doi încă mai căutau jurnalul, ciobanul alerga bezmetic prin pădure, lovindu-se de crengi şi strângând la piept preţiosul caiet. Nu se trezise incă pe deplin, dar era fericit. După 40 de ani de hălăduit cu oile pe aceste dealuri, în sfârşit înţelegea totul. Dumnezeu îi dăduse o revelaţie, lui, umilul cioban aproape analfabet. Va merge la stână, se va inchide acolo, se va gândi mult şi va descifra cu puţina lui ştiinţă poruncile scrise de Domnul pe acele tăbliţe dintr-un material misterios. Le va combina apoi cu viziunea pe care o primise în dar, va coborî de pe munte şi îi va învăţa şi pe ceilalţi. Simţea că asta este menirea lui şi că nu a trăit în van pe acest pământ.

După o săptămână de nesomn, meditaţie şi grele încercări de a descifra preţioasele tăbliţe, ciobanul Moise se puse pe scris. Caietul găsit în peşteră avea inscripţionat pe faţa interioară a copertei: Jurnal: Adam şi Eva.

Despre cât de penibil a ajuns Stargate şi cum voi salva eu Galaxia

Ca mare amator de SF, am fost plăcut impresionat prima dată când a apărut Stargate. Idee interesantă, nu extraordinar de originală, regie bunicică, destul pentru un film. Erori de logică cel puţin nu aşa flagrante ca în absoluta aberaţie “Independence day”, în care un virus de PC pământean infectează un super-ordinator extraterestru, că bineînţeles, ele sunt compatibile atât ca hard cât şi ca soft.

Dar ce-a urmat…10 ani de episoade care mai de care mai lipsite de logică, (virgulă) care mă fac să-mi fie dor de bătrânul Star Trek. Hai să mă explic înainte să mă trezesc cu 10.000 de fani fanatici cu topoare alergând după mine prin oraş:

- Noi suntem o civilizaţie tânără. Pe orice scară vreţi voi: Richter, a galaxiei, sau pe scara D a blocului vecin. Abia de vreo 200 de ani am început să facem maşinării, iar abia în ultimii 30-40 de ani am reuşit să le facem cât de cât acceptabile, adică cu niscaiva circuite şi un softuleţ în spate. Evoluţia se pare că este exponenţială, adică dacă eu o să mă trezesc peste 2-300 de ani din sarcofagul de criogeneză pe care mi-l pregătesc în pivniţă, s-ar putea să rămân prost ( da, mai prost decât sunt ) la vederea minunatelor şi de neînţeles maşinării care vor fi pe atunci. Buuuun…..Deci: cum pla mea să pretinzi că, (virgulă) cu tehnologia actuală, te-ai mai putea măsura cu o civilizaţie nu cu 40 sau 400 de ani, ci cateva zeci de mii de ani mai bătrână ca tine? Te-ar sufla ca pe o musculiţă cu un ac de 1 milimetru, care se încăpăţânează să pişte un bizon cu pielea de 10 centimetri grosime, de cur. Sau pur şi simplu te-ar ignora, ca umilinţă supremă.

- În minunatul şi logicul film Stargate, echipa noastră se confruntă cu civilizaţia Goa'uld, care ne ţinuse sclavi acu’ vreo 10.000 de ani. Bineînţeles, cum oamenii e băieţi deştepţi, le-o tragem de fiecare dată aplicând proverbiala noastră inteligenţă. Carevasăzică, în vreo 10.000 de ani, prostovanii s-au mulţumit să stea cu pla ( pardon, simbiontul ) la soare şi să nu inventeze nimic, aşteptând să-i ajungem noi din urmă. Aceeaşi tehnologie ca pe vremea strămoşilor lor, pe care noi, ca băieţi deştepţi suntem perfect capabili să o stăpânim, numai să punem mâna pe ea. Şi ce mă enervează cel mai tare, deşi armele alea minunate în formă de suliţă se găsesc din abundenţă în Galaxie, echipa noastră se încăpăţânează să folosească inutilele pistoale-mitralieră. Doar pe Teal’c ce-l mai duce capul, dar el e Jaffa şi e mai deştept ca toţi la un loc. Şi decât generalii, şi decât coloneii, şi decât toţi de la Antena1, cu Voiculescu în frunte să mi-o sugă. Băi frate, dacă aş pune eu mâna pe una din aia…..

- Ba ne mai tragem şi nişte aliaţi ţepeni, Asgards, care sunt şi mai bătrâni decât Goa'ulzii şi cărora suntem perfect capabili să le rezolvăm problemele. Membrii acestei civilizaţii, în ciuda superiorităţii lor tehnologice, de o grămadă de timp nu mai sunt în stare nici să se fută. Se înmulţesc prin clonare sau gen… Cât de imbecilă trebuie să fie o rasă să ajungă în starea asta deplorabilă? Nici măcar să nu te mai fuţi? Atunci merită să dispari. Pentru ce pla mea să trăieşti? Ca să te clonezi la nesfârşit şi să umpli universul cu copii identice, care la rândul lor nu se fut? Eşti exact ca urşii Panda, care tot de asta o să dispară, în ciuda eforturilor prietenilor noştri cu ochii înguşti.

- În ultima vreme, de când cu Stargate Atlantis, lipsa de imaginaţie a producătorilor atinge cote unice de imbecilitate. Inventăm o grămadă de rase, redescoperim Atlantida, Sfântul Graal, vorbim cu holograme ale lui Merlin şi aşa mai departe. Pe principiul “dacă nu poţi să-i convingi, zăpăceşte-i". Varză. Mă întreb ce aberaţii comerciale ne vor mai servi în noul Stargate Universe.

- Eu sugerez ca noua serie să se bazeze pe următoarea idee:să aflăm că ne tragem din broaşte, care sunt o veche civilizaţie care a ajuns în starea Zen şi se ascunde de o altă veche civilizaţie, care care la rândul ei se disimulează sub aparenţa unor inofensive râmătoare şi pregătesc în secret re-cucerirea Pământului prin lansarea gripei porcine. Această veche civilizaţie a învins şi vechea civilizaţie a Atlanţilor, care s-a ascuns sub formă de lăţei. Vom afla în episodul 381 că Atlantida era de fapt Mama Natură, iar scufundarea ei era o figură de stil, fata mergând de fapt să facă o baie, şi cu ocazia asta i-a scufundat şi pe Atlanţi cu ea. Echipa SG1 încearcă de fapt să deschidă poarta Atlantidei şi să creeze o alianţă cu locuitorii ei transformaţi în lăţei, pentru invingerea ameninţării porcine de pe Pământ. Iată poarta: 1,2,3…şi cine sare cu mine? Să salvăm Galaxia!

Cimpanzeii şi maimuţa cu ciot

Temă de gândire pentru week-end:

Mă uitam acum câteva zile pe Animal Planet şi am văzut acolo un reportaj. Era vorba despre “rivalitatea” dintre o trupă de cimpanzei şi un fel de maimuţă care se numeşte maimuţa cu ciot. N-am mai auzit de ea până acum, nu ştiu de ce îi zice aşa, dar nu contează asta aşa de mult. E o maimuţă mică ce trăieşte în partea de sus a copacilor.

Acţiunea se desfăşoară în pădurea amazoniană. Un grup de cimpanzei a ieşit la vânătoare. Le e foame. Aşa cum zice comentatorul, azi nu se vor mulţumi să-şi astâmpere foamea cu banane. Azi vor carne. Şi cum au o boală cronică, ce durează de generaţii, pe mica maimuţă cu ciot, ea este astăzi victima. Ar fi bineînţeles o mică problemă: cimpanzeul e mai mare şi mai greu şi nu ajunge să se caţere aşa de uşor pe crengile subţiri pe care mica maimuţică se refugiază. Dar au avantajul numărului şi al inteligenţei.

În continuare este prezentată cu lux de amănunte şi filmată de undeva dintr-un elicopter, cu o cameră cu infraroşii, magnifica strategie a cimpanzeilor de a organiza o ambuscadă. Câţiva dintre ei aleargă în faţă şi se ascund în frunze, alţii merg şi mai in faţă şi pândesc la sol, iar ceilalţi se urcă şi atrag maimuţica in capcană fugărind-o şi formând o încercuire perfectă. În momentul în care aceasta ajunge la trupa de cimpanzei ascunşi în frunze, aceştia îi ies în faţă şi o iau prin surprindere, dând-o jos din copac. Acolo nu mai are nici o şansă, deoarece o aşteaptă cei de la sol.

Trupa victorioasă devorează şi ultima fărâmă de carne de pe oasele bietei maimuţe cu ciot. Inteligenţa şi organizarea perfectă au triumfat. Cimpanzeii sătui îşi fac siesta la soare, savurând momentul de glorie, jucându-se şi căutându-se de purici.

Aceasta a fost doar una din micile drame ale junglei, care dacă nu ar fi ajuns pe sticlă nu ar fi fost cunoscută de nimeni. Evident, cimpanzeii nu sunt de vină, au ca scuză faptul că sunt doar nişte animale, chiar dacă ceva mai inteligente decât restul animalelor.

Dar stau şi mă întreb: oare noi, oamenii, ce scuză avem când facem asta? Chiar şi la figurat.

Fumatul chiar este singura ta placere ?

- Ţâr-Ţâr
- Bună ziua, aţi sunat la Hotline STOP FUMAT. Cu ce vă putem fi de folos?
- Bună ziua, mă numesc Vasile, am 31 de ani şi vă deranjez in legătură cu o problemă pe care o am eu.
- Vă ascultăm.
- De vreo 3 săptămâni este un afiş mare-mare pe blocul din faţa geamului meu cu aia, cum o cheamă…
- Mihaela Rădulescu ?
- Da dom’le , exact. Bună femeia.
- Aşa, şi inţeleg că doriţi să vă lăsaţi. Felicitări, primul pas e sa vreţi să faceţi asta.
- Nu chiar, dar despre asta e voiam să vorbim. În ultima săptămână m-am cam lăsat, de fapt am redus frecvenţa.
- Oho, felicitări de 2 ori, înseamnă că sunteţi pe drumul cel bun.
- Mda, nu aş zice chiar aşa, vedeţi d-voastră…
- De când v-aţi apucat de fapt? Şi cât de câte ori pe zi “trageţi”?
- Păi de pe la 12 ani, de cand am descoperit-o. La început mai rar, apoi tot mai des, pentru că mi-a plăcut, de ce sa nu recunosc? Acum am ajuns la o medie de 20 aşa…
- Stati liniştit, cunoaştem cazuri şi mai grave, 40, chiar 60 pe zi…Totuşi, de la 12 ani … e cam devreme.
- 60? Nu se poate, credeam că 20 e mult.
- Nuuu, nu e mult deloc, de fapt majoritatea oamenilor au trecut de mult de 20 pe zi.
- Incredibil. Deci să stau liniştit cu alte cuvinte.
- Da. Categoric. Noi vă vom ajuta. Şi aţi spus că in ultimele zile aţi reuşit să reduceţi. Cam la câte? Şi ce v-a determinat?
- Păi Mihaela Rădulescu m-a determinat. E normal dacă vă gândiţi că de 3 săptămâni tot văd acolo, aceeaşi poză care se uită la mine, în chiloţeii ăia roşii…era delicioasă la inceput, mi se făcea pla ca stânca când o vedeam, dar acuma…..
- În fine, să nu deviem. Trebuie să vă punem o întrebare mai ..indiscretă. Aţi observat in ultima vreme o diminuare a activităţii d-voastră sexuale? Sau scăderi în performanţe?
- Da, cum aţi ghicit? Chiar despre asta e vorba. Ştiţi, eu de obicei sunt ca un rezervor fără fund. Dau din mine cantităţi impresionante, de mă minunez şi eu de unde am atâta.
- Şi in ultima vreme aţi observat o scădere a apetitului sexual?
- Da, păi nu vi se pare normal?
- Ba da, tocmai aici am vrut să ajungem. Scăderea activităţii sexuale şi a apetitului e o consecinţă cunoscută.
- Da, doamnă, ma bucur că mă înţelegeţi. Sunteţi singura de până acum. Uite, de exemplu vecinii nu m-au inţeles şi râd de mine. Şi copiii de pe scară au ajuns să râdă când trec eu pe lângă ei. Şi nu înţeleg de ce.
- E rea lumea, nu vă faceţi griji, noi vă vom ajuta….
- Şi vreau să vă spun că am inceput să fumez şi mai mult în ultima sătămână.
- Staţi un pic să ne înţelegem. Păi mai înainte mi-aţi spus că aţi redus frecvenţa. Acum imi spuneţi că fumaţi mai mult. Nu vă înţeleg.
- Păi cum nu mă înţelegeţi? Dar nu vi se pare normal? Eu sunt şomer doamnă. Stiţi ce plictisitor e să fii şomer şi să nu te inţelegi nici cu vecinii? Trebuie să faci ceva toată ziua, nu ?
- Domnule, îmi pare rău că sunteti şomer, dar nu despre asta discutăm aici. Noi vrem să vă ajutăm să vă lăsaţi de tot de fumat.
- Doamnă, nu m-aţi înţeles. Dar eu nu vreau să mă las de fumat! Eu vreau să-mi rezolvaţi problema.
- Domnu’ Vasile, staţi aşa. Eu nu mai înţeleg nimic. D-voastră ne-aţi sunat şi ne-aţi cerut să vă ajutăm. Aţi spus că aţi observat o reducere a activităţii sexuale, că aţi redus numărul de ţigări şi ca doriţi să vă opriţi de tot. Adevărat?
- Doamnă, e adevărat că dacă mă ajutaţi automat reduc şi numărul de ţigări, că e logic că dacă ai mâna ocupată tot timpul nu mai ai timp de fumat. Dar nu asta e problema. Eu nu vreau să mă las de fumat.
- Dom’le, dar mă înebuneşti. Atunci ce dracu’ vrei de la noi?
- Vreau să schimbaţi naibii poza aia. Am auzit că ar mai fi vreo două. Păi voi sunteţi dobitoci? Cât credeţi că poate omul să-şi facă laba la aceeaşi poza ?

Ce dracu' o mai fi şi asta? Să nu spui că…..

Aştept opinii.Vizionare plăcută.

Frica – Partea I

Motto: “Everything I’ve ever done
Everything I ever do
Every place I’ve ever been
Everywhere I’m going to…it’s a sin”

Mood: Pet shop boys – It’s a Sin
http://www.youtube.com/watch?v=y7I5UaB7mx4&NR=1

În toată copilăria şi adolescenţa am fost un ateu convins şi agresiv, cu idei clare despre cum că extratereştrii au venit şi au pus bazele vieţii pe Pământ. Influenţat de puţinele cărţi despre OZN-uri care se găseau pe atunci, şi bineînţeles de Eric van Dänichen, ale cărui scrieri mi se par acum un pic desuete şi trase de păr. După aceea, studiind diverse alte puncte de vedere am ajuns undeva pe la o medie între ateism şi dogmă. Nu asta e esenţial însă. Oricum aş fi fost sau cum aş fi, cu un termen nu m-am împăcat şi nu cred că o să mă împac vreodată, şi anume “Frica de Dumnezeu”. Dumnezeu se zice că e doar dragoste. Atunci frica-dragoste? Rimează? NU!
Deja nu-mi place cum sună: prea serios pentru spiritul acestui blog. Promit că n-o să dureze mult până o dăm pe glumă din nou.

Ideile care stau la baza FRICII, că despre ea vorbim aici sunt puţine şi fixe:
- Frica de Dumnezeu este temelia tuturor faptelor aşa zise “bune”
- Axiomă: Ce scrie la Carte nu poate fi contestat. Chiar dacă nu are logică de multe ori, se aplică regula “ Eşti prost şi nu înţelegi. Ia-o aşa cum e”.
- Faci ce scrie la Carte sau mergi în Iad. Şi in plus, trebuie să faci şi tot ce zice Biserica ( din care faci parte ). Hmmm..aici treaba devine dubioasă pe faţă.
- E treaba ta dacă asculţi sau nu ( iluzorie libertate ), dar consecinţele ţi le asumi. Şi orice faci, tot n-ai nici o şansă fără noi, aşa că nu te mai chinui. Hmmm….subtil. Şi inteligent.

De ce îmi iau eu jucăriile şi plec când începe o slujbă în biserica în care tocmai am intrat ca să mă relaxez şi să-mi limpezesc gândurile?
1. Pentru că nu-mi plac TURMELE
Oamenii sunt proşti in marea lor majoritate. E un lucru ştiut. Ca să-i controlăm, cea mai bună metodă este să-i punem într-o turmă şi să le dăm ceva de lucru. În NICI UN CAZ să nu-I lăsăm să se relaxeze. Nuuu, ar fi o greşală fatală. Tot timpul un individ trebie să fie stresat, speriat cu antraxul, iadul, gripa porcină, vaca nebună, săracia, şomajul, Satana….neesenţial cu ce.
Există în religie explicit termenii de “păstor” şi de “turmă”. Carevasăzică, popa e păstor ( în unele culte aşa îi şi zice ), iar omul care asistă la o slujbă e o oaie. Din TURMă. Fail! Din start! Ştim că orice turmă e uşor de controlat. Nu am mai multe de spus. Nu vreau să fac parte din nici o turmă. Eu sunt o persoană nu o oaie.

2. Pentru că urăsc ipocrizia mai mult ca orice pe lumea asta.
Pe cine aş spânzura eu de coaie dacă aş fi Dumnezeu? Pe câte unul care toată viaţa lui a furat, şi după ce s-a umplut de tot şi apoi vine să se pună bine cu mine: “Doamne, îmi pare rău, ma ierţi? “. “Da, te iert în numele Domnului, zice popa”. Şi hoţul pleacă liniştit şi mântuit la vila lui, la bordul lu’ Ferrari. Şi ăsta e doar un exemplu. Neeh, nu merge aşa. Muuuieeee! Dă mătăluţă inapoi la stat şi la săraci tot ce ai furat şi dupa aia mai vedem dacă te iert sau nu. Doar Eu sunt Dumnezeu, iţi mai baţi şi joc de inteligenţa mea? Afară!

Şi pe popii care iau bani de la turmă ca să mă roage diverse chestii. Mai ales pe ei.

Te duci la biserică să ceri ajutor când ai epuizat toate soluţiile sau simţi că ţi se apropie ceasul. Doar atunci. Asta după mine e cea mai mare prostie. Dacă aş fi Dumnezeu ţi-aş da cu flit din start. Daca moartea ar fi un examen, aş zice că bătrânii sunt în sesiune şi bagă la greu. Nu îngrăşăm porcul în ajun, da’ măcar moare sătul. Aş da cu flit la toate babele care toată viaţa au fost curve, şi acuma brusc pătrunse de un fior religios, că de alte fioruri nu mai poate fi vorba. Alea care le vezi că se ingrămădesc şi se înjură pentru juma’ de litru de apă sfinţită şi care concurează la “Miss Cea Mai Bisericoasă Babă”. Flit! Unde aţi fost 60 de ani? Aud ? Nu veni numa’ să te pui bine cu Şefu’, doar în eventualitatea în care există - lucru de care te îndoieşti oricum - pentru că acasă oricum nu ai ceva mai bun de făcut.

Dacă aş fi Dumnezeu, aş aprecia mai mult o atitudine de genul “ Vin momente în viaţă cand trebuie să te ridici hotărât în picioare şi să spui cu voce tare: Am pizdit-o”. Fii consecvent dom’le. Ai coaie!
Şi nu, nu aş putea încheia acest articol fara o altă melodie care se potriveşte de minune aici:

Depeche Mode- Blasphemous Rumours
http://www.youtube.com/watch?v=muziKxIyh5g

Am devenit prea serios, ştiu. Promit ca următorul articol să fie unul glumeţ.

Frica - Prolog

Aşa începe o carte scrisă de un autor drag mie, a cărui imaginaţie bolnavă nu încetează să uimească pe cei care l-au descoperit. Nu obişnuiesc să fac copy-paste, dar fragmentul mi se pare genial, şi de o profunzime surprinzătoare pentru ceva ce mulţi ar cataloga ca stil “Horror”.
Este un prolog pentru ceva ce voi scrie mai incolo. Mă voi gândi poate şi la un mic premiu-surpriză pentru cei care ghicesc autorul şi cartea. Lectură plăcută.

Bărbatul era îmbrăcat ca un clergyman, într-un costum negru înverzit de uzură. Purta în picioare Rangers de la armată, iar pe mâini îşi trăsese mănuşi de piele. Avea un chip osos, dur, cu sprâncenele rase, iar părul pieptănat pe spate i se înnoda la ceafă într-un coc de toreador.
În acea clipă, rotea deasupra capului un interminabil şirag de bile cromate, unite între ele cu o coardă de pian. Arma şuiera aidoma unui lanţ de bicicletă mânuit de către un vagabond în plină încăierare.
― Trăiţi cu frica Domnului? ţipa bărbatul.
― Da! urlau numeroşii gură-cască adunaţi în faţa lui, purtând pe chipuri frica Dumnezeului inflexibil care ne pedepseşte pentru binele nostru!
Colierul din bile de oţel se abătu atunci peste capetele şi umerii lor, făcând să plesnească arcade, buze sau obraji, însângeraţi. Cu figurile brăzdate de hematoame violacee, păcătoşii se clătinau de pe un picior pe altul fără a căuta să se ferească din calea loviturilor. Semănau cu nişte boxeri ce începeau a cincisprezecea repriză a unui meci deosebit de violent.
― Cunoaşteţi frica de Dumnezeu? repetă predicatorul.
― Da, o cunoaştem! îngăimă turma bătută, cu buzele crăpate.
Erau acolo bărbaţi, femei de toate vârstele, dar şi adolescenţi. Preotul îi lovea fără diferenţiere, prăvălindu-şi rozariul blindat peste urechile puştanilor ca şi peste sânii fetelor.
Cu mâna stângă strângea la piept o biblie din fier, ale cărei pagini erau, de fapt, plăci metalice subţiri, emailate, acoperite cu caractere minuscule. Coperta cărţii sfinte prezenta pete de rugină, iar pe metalul legăturii se vedea un roi de puncte roşiatice. Se spunea că bibliile de fier, groaznic de grele, nu puteau fi manipulate decât de clericii dotaţi cu muşchi de culturişti, că practica susţinută a rugăciunii îi transforma puţin câte puţin pe predicatori în atleţi cu bicepşii hipertrofiaţi, iar bisericile în săli de gimnastică.
Mătăniile şuierară prin aer, prăvălindu-se apoi peste craniul unui grăsan cu chipul deja acoperit de sânge. Lovitura îl ameţi într-o clipă pe individ, trântindu-l pe pietre, cu ochii daţi peste cap şi gura căscată.
― A găsit bucuria! urlă preotul. Dumnezeu e într-însul! Fie să doarmă în pacea sufletului!
― În pacea sufletului! repetă gloata adunată pentru rugăciune.
Noaptea cădea peste oraş, iar vitrinele prăvăliilor se luminau ca nişte uriaşe acvarii umplute cu o apă fluorescentă. [...] Predicatorul îşi coborî braţele şi începu să-şi înfăşoare rozariul peste încheietura mâinii, anunţând că slujba luase sfârşit. Participanţii se înclinară şi, defilând prin faţa lui, îşi depuseră obolul în dulia de obuz ce ţinea locul cutiei milei.
― Pe curând, mormăi omul Bisericii, şi fie ca frica să vă însoţească în fiece clipă! Nu căutaţi a fugi de spaimă, căci ea e aceea care vă apără de indiferenţă!