miercuri, 9 decembrie 2009

Porcuşor cu vibrator

În urmă cu vreo lună am participat pentru amuzamentul propriu la un concurs unde se puneau în joc nişte seturi de vibratoare. Trebuia să scriu ceva aberaţie despre filmele porno româneşti, care să fie ori funny ori să-i lingă în cur pe respectivii suficient de mult încât să-i conving că eu, şi nu alţii, merit să-mi bag în cur minunatele chestiuni.


Deşi le-am spus şi le-am răspus în articolul meu că eu sunt doar un labagiu naţionalist care n-are ce face cu vibratoarele, pesediştii de la Budoar în cârdăşie cu liberalul de Blogatu au decis să-mi facă o farsă sinistră: să-mi bage în curul portocaliu setul de mai jos. Acum stau şi mă întreb: ce dracu’ să fac cu ele ?


marți, 8 decembrie 2009

Evantaiul lui Tengu


Ante scriptum:

În copilărie aveam nişte cărticele de poveşti care se chemau “Poveşti nemuritoare”. Poate unii au auzit de ele. Erau un fel de culegeri interesante de poveşti de prin diverse colţuri de lume. Habar n-am prin ce ladă veche zac acum, dar mi-am amintit vag de o poveste japoneză care se chema “Evantaiul lui Tengu”. Tengu, conform celor găsite de mine pe net sunt un fel de spiriduşi din mitologia japoneză, cu nasul mare, uneori cu aripi şi cioc, cu puteri supranaturale cum ar fi teleportarea sau, citirea gândurilor. Câteodată se răzbună pe samuraii sau preoţii aroganţi ori pe parveniţi, jucându-le farse, dar pot la rândul lor să fie uşor păcăliţi de către oameni. Există se pare o grămadă de poveşti hazlii în folclorul japonez pe această temă.

Tengu sunt asociaţi cu diverse accesorii magice, ca de exemplu un evantai care are puterea de a mări sau micşora nasul unei persoane, dar şi de a stârni vânturi. Mai multe găsiţi pe wikipedia.

Aşa cum v-am obişnuit ( poate ) voi incerca să re-povestesc şi să adaptez din puţinele aduceri aminte din copilărie această poveste, a Evantaiului lui Tengu, filtrată prin mintea mea aberantă.


Shakamoto Urobuza era un împătimit al jocurilor de noroc. Nu muncise în viata lui şi purta întotdeauna cu el un pachet de cărţi şi şase zaruri de barbut, în căutarea de potenţiale victime. Trecând prin pădure, zări pe craca unui copac un Tengu cu nasul mare care-l privea cu ochii bulbucaţi. Acesta se răsti la el:

- Staaai! Cum treci tu aşa fluierând prin pădurea mea? Nu ştii că eu sunt jupân aici? Vei plăti această obrăznicie!


Şi zicând asta scoase nelipsitul evantai, îl lovi uşor în partea stângă, şi pe loc nasul lui Shakamoto crescu cu cinci centimetri. Shakamoto nu se intimidă, se aşeză sub copac şi începu să se joace fluierând cu zarurile de barbut, ca şi cum nimic nu s-ar fi intâmplat.

- Ce, ce-s alea? – întrebă spiriduşul

- Eeee, acuma şi tu. E secret. Cu bucăţelele astea de os eu fabric aur şi îmi asigur o existenţă fără griji.

- Cum fabrici tu aur cu nişte oase pictate cu puncte?

- Îţi spun numai dacă îmi faci nasul la loc şi şi îmi dai mie evantaiul.

- Ok, dar în schimb îmi dai mie zarurile şi-mi explici cum se face aur cu ele.

- S-a făcut. Fi atent aici: prima dată trebuie să fii singur pe rază de 10 kilometri, altfel nu funcţionează. Apoi desenezi o stea cu şase raze, dai cu toate zarurile odată, şi pe fiecare rază, la atâţia kilometri cât îţi indică zarul mergi şi sapi o groapă de doi metri adâncime şi trei lăţime în care plantezi câte un puiete de copac fără frunze. Aştepţi să dea prima frunză de la fiecare copac, duci câte o linie dreaptă pe direcţia respectivă. O să-ţi iasă o figură geometrică, la care îi calculezi centrul de greutate. Acolo trebuie să sapi o groapă de zece metri adâncime şi vei găsi o găleată de aur. Dacă nu-ţi iese inseamnă ca a fost cineva pe rază de zece kilometri în timp ce tu săpai şi trebuie s-o iei de la capăt.


Tengu se scărpină în cap. Nu-i plăcuse niciodată geometria, şi cu atât mai puţin să sape. Dar până la urmă se învoi, fiind o fiinţă incredibil de imbecilă, deşi avea unele puteri supranaturale. Îi spuse lui Shakamoto:

- Fi atent cu evantaiul: dacă îl loveşti în stânga, nasul celui pe care ai pus ochii creşte cu 5 centimetri, dacă îl loveşti în dreapta, scade. Niciodată să nu-l foloseşti pe altceva decât pe nasuri, are un bug din fabricaţie şi dă erori când te aştepţi mai puţin. L-am luat la mâna a doua, ce p*ula mea… Şi se făcu nevăzut.


În scurt timp, în satul de la poalele muntelui răbufni o epidemie ciudată care se manifesta prin creşterea nasului cu cinci, zece sau cincisprezece centimetri. Câteodată nasurile se scurtau, pentru a se lungi din nou. Unora începuse să le crească şi p*ula, ceea ce nu nemulţumea chiar aşa de multă lume. Problema era că unii aveau deja nişte scule monstuoase, care nu păreau să urmeze aceeaşi regulă cu nasurile, deşi mai scădeau sporadic.

Chiar când situaţia devenise disperată, se zvoni în sat că în coasta muntelui se aciuase un călugăr budist care ar avea leac la boala generalizată. El prepara o infuzie de plante care reducea dimensiunile nasului. Shakamoto deveni astfel un precursor ilustru al marketingului modern, conform căruia clientul trebuie să fie dependent de furnizor. Se părea însă că la majoritatea persoanelor efectul era doar temporar. Călugărul pretindea o sumă modică de bani, de mâncare şi de băut pe săturate. Din când in când, când venea la el vreo fată disperată, nici nu lua bani, însă plata era în natură.


Shakamoto huzurea la soare toată ziua, mânca şi bea după pofta inimii, din când în când primea clienţi disperaţi cărora le dădea ceaiuri amare şi apoi le micşora temporar nasul. F*utea la greu, toate fetele din sat fiind impresionate de dimensiunile p*ulii sale. Totul era roz. Într-o zi însă, pe când dormita la soare linistit, cu evantaiul alături, simţi ceva ciudat. Membrul începu să-i crească deodată. Până să se dezmeticească, ajunse la câţiva metri înălţime. Speriat, se uită în jur. Într-un colţ, Tengu ciocănea uşor evantaiul rânjind.

- Ce, te-ai crezut într-una din poveştile alea japoneze stupide care spun că Tengu e un neam de imbecili? Nuuu, după ce am săpat vreo 50 de gropi m-am prins că e ţeapă. Tengu deştept.

- Ce căcat, doar suntem într-o poveste japoneză stupidă!

- Suntem pe dracu’. Tu nu vezi că Porcuşorul scrie despre noi? Ăsta n-are tată, n-are mamă... Na, ia de-aici – şi continuă să ciocănească evanaiul.


Zeul Norilor lenevea pe a-m-pulea pe un nor. Unde altundeva? Mai trăgea o băşină şi mai gonea un pâlc de nori, mai îşi sufla mucii şi filtra lumina prin ei, dând naştere la curcubee, mai se pişa dând o ploaie…Deodată văzu ceva ca un morcov ce se iţea obraznic prin puful norilor. Intrigat, se întrebă: “Ce-o fi asta? N-am mai văzut morcovi să crească aşa de sus, mai ales cu partea cealaltă”. Şi trase cu putere.

Shakamoto simţi cum este ridicat în văzduh. Urlă de groază şi de durere, în timp ce acoperişurile caselor se făceau tot mai mici.

- Nu mai trage dobitocule! Nu e morcov, e p*ula mea!

- Ah, scuze, zise Zeul Norilor. Credeam că e un morcov. N-am mai mâncat morcovi de mii de ani, de când m-au gonit de pe pământ – şi dădu drumul.


Shakamoto căzu cam de sus. De fapt se făcu un pic cam praf, apucând doar să gândească: “uite mamă, zbor fără aripi”. P*ula căzu peste sat, împărţindu-l în două tabere ,care aruncă cu căcat unii în alţii până în ziua de azi: Tabăra Portocalie şi Tabăra Roşie. Sau Partea Dreaptă a Pulii şi Partea Stângă a Pulii. Nici ei nu îşi dau seama că sunt într-un basm japonez idiot.

luni, 7 decembrie 2009

Ce vor (să spună) bloggeriţele

de la Dreacu


Mic ghid pentru cei care vor să înţeleagă la ce se referă bloggeriţele, când scriu chestii ,,adânci”:

1. Când scrie bălării lirice (doldora de stereotipuri) şi aparent profunde, cel mai probabil n-a mai avut parte de un penis sculat în formă de pulă de niscaiva timp şi se roagă în fiecare noapte la Doamne-Doamne să-i dea şi ei noroc.

2. Când vrea să fie numai ea cu ea, cel mai probabil este neepilată şi că are picioarele tip cactus şi pizda tip Vărul Itt.

3. Când este supărată pe sistem, cel mai probabil este pe stop.

4. Când este supărată pe sistem şi pe nedreptatea din lume, cel mai probabil nu-i mai venise ciclul de două luni şi se cam căcase pe ea de panică.

5. Când nu se regăseşte, cel mai probabil serviciul merge ca pula şi s-a săturat să pretindă că are o carieră strălucitoare, în timp ce sclavageşte pe bani putini, în compania unor colegi idioţi.

6. Când nu işi doreşte nu ştiu ce, cel mai probabil nu i-a propus nimeni nimic, nu a invitat-o nimeni, nu a întrebat-o nimeni, dar ea simte nevoia să comunice, ca să facă pe interesanta.

7. Când oamenii sunt răi, cel mai probabil este o proastă pe care a păcălit-o al nuştiucâtelea şi i-a umflat mucii, pentru ca apoi să facă pe măgarul in ceaţă.

8. Când bărbaţii sunt nişte porci, cel mai probabil s-a îmbătat rău la o petrecere unde invitaţii erau preponderent bărbaţi, iar acum o ustură o bună parte din orificii.

9. Când toţi bărbaţii sunt nişte porci, cel mai probabil s-a futut fără prezervativ şi acum i se scurge ceva naşpa din pizdă.

10. Când prietenul ei nu i-o mai trage cum i-o tragea cândva (eventual crede că e gay), cel mai probabil are o pizdă căreia i-o trage ca disperatul şi nu prea mai rămâne energie şi pentru ,,oficială”.


vineri, 4 decembrie 2009

După 20 de ani...

Era o zi de iarnă, cam tot pe vremea asta, dar acum douăzeci de ani. Deşi eram copil pe atunci, îmi amintesc precum astăzi derularea evenimentelor. Eram în Reşiţa pe atunci, la o sută de kilometri de Timişoara şi vreme de o săptămână ascultasem alături de bunicul fiecare cuvinţel ce se auzea din vechiul radio, încremenit pe frecvenţa Europei Libere. În Timişoara se murea, “elementele huliganice” încercau să “destabilizeze” ordinea “de drept” a “statului socialist multilateral dezvoltat”. Aproape plângeam ascultând grozăviile de la radio. Se vorbea de zeci, apoi sute de morţi...Mi-era ciudă că eram doar un copil neputincios şi că acei oameni sunt singuri împotriva armatei, a securităţii şi a miliţiei.


Apoi, în seara zilei de 21 s-a auzit că şi la noi lumea se strânge în centru şi începe să scandeze "Jos comunismul". Împreună cu un prieten am luat bicicletele şi am "dat o tură" să vedem ce se întâmplă. Prietenul mă asigurase în naivitatea specifică copilăriei că “în mod sigur o bicicletă merge mai repede ca un tanc". După ce s-a strâns suficient de multă lume şi nu am văzut nici un tanc la orizont, am mers acasă să lăsăm bicicletele şi ne-am întors. A fost una din cele mai frumoase seri din viaţa mea. Am strigat împreună cu oamenii până nu am mai avut glas lucrurile care până atunci doar le gândisem. Ne credeam liberi. Ne simţeam liberi.


A urmat ceea ce bine ştim cu toţii. În scurt timp ni se vorbea de "linişte ", "consens", "unitate". Colegii mei erau manipulaţi să iasă în centru şi să strige “Ole,ole, nu mai vrem partidele” şi să se simtă mândri de asta. În toate intreprinderile se alegea "consiliul FSN pe intreprindere" (WTF ?!). Minerii băteau măr noile “elemente huliganice” şi preşedintele ales al României le mulţumea pentru asta. Acelaşi preşedinte care insistase ca oamenii din Bucureşti să iasă în stradă şi să fie ucişi pentru a “apăra televiziunea şi Revoluţia împotriva teroriştilor” şi pentru a masca uriaşa cacealma. Oamenii aplaudau însă fără să priceapă. Cu mintea mea de copil îmi dădeam seama că ceva mergea tare de-a-ndoaselea.


După ceva timp am vizitat Timişoara cu trupa de sportivi, pentru un concurs de atletism. Am văzut atunci locurile sfinte de care auzisem doar: Balconul Operei de unde s-a proclamat primul oraş liber de Ciuma Roşie. Treptele Catedralei unde muriseră atâţia oameni, pentru că Sfinţiile lor închiseseră porţile în momentul în care oamenii au încercat să caute înăuntru adăpost în faţa gloanţelor. Îmi amintesc de parcă ar fi astăzi: domnea o atmosferă stranie de pioşenie. Peste tot oamenii aprindeau lumânări. Ne reţineam să nu fim prea zgomotoşi, din respect pentru oamenii cărora poate le murise cineva apropiat.


Astăzi, la douăzeci de ani de acele evenimente, totul mi se pare atât de îndepărtat, cât şi straniu de apropiat în acelaşi timp. Au apărut bannere cu “80% din timişoreni au uitat. Tu?”. Ei bine, eu nu am uitat şi nu voi uita niciodată. Nu am uitat umilinţa de a participa la şedinţe de spălat pe creier cu pionierii, grotescul mega-manifestaţiilor când eram scoşi de la şcoală zile la rând pentru a face figuraţie pe stadioane în căldurile de august, zilele şi nopţile petrecute de bunicul la cozi interminabile când doar se zvonea că se "bagă" carne sau portocale, pentru ca nouă să nu ne lipsească nimic...nu pot uita aşa ceva şi n-o voi face niciodată. Ştiu că mulţi dintre voi eraţi prea mici ca să vă mai amintiţi, alţii nici nu eraţi născuţi. N-o să vă ţin prelegeri gen "pe vremea mea", nu-s genul. Cine are un pic de minte şi de conştiinţă se poate informa şi singur şi judeca pentru sine, aşa cum şi eu am citit despre Al Doilea Război Mondial, deşi nu eram născut pe atunci. Şi totuşi m-a interesat, ca să pot să-mi înţeleg soarta de astăzi, care e aşa de strâns legată de acele evenimente “îndepărtate”. În fine...


Ca să revin în prezent, astăzi locuiesc în Timişoara şi trec aproape în fiecare zi prin acele locuri pe care lumea le considera odată sfinte, astăzi căzute în banalitate şi desuetitudine. Ce văd eu după atâta timp? Prostituţie. Minciună. Fantome. Fantomele celor împuşcaţi degeaba, precum şi fantomele cu rânjete roşii care nu au dispărut, chiar dacă au luat chipul lui Geoană, Antonescu, Ciuhandu sau Johannis. Sau Ilici, eternul strigoi roşu care ne bântuie de douăzeci de ani bătându-şi joc de memoria atâtora. Simbolurile Revoluţiei deturnate cu candoare, ca acum douăzeci de ani, în folosul unor hoţi din cauza cărora suntem încă în coada lumii civilizate. Bannere nesimţite care proclamă “Odată la 20 de ani Timişoara răstoarnă dictatorul” . WTF?!


Mi-e extrem de greu să scriu despre asta şi de aceea mi-a luat patru zile până să îmi revin din şoc şi să mă hotărăsc dacă să o fac sau nu. E mult mai simplu să scrii articole hazlii şi să râzi prefăcându-te că nu s-a întâmplat nimic. Dar s-a întâmplat şi nu am dreptul să tac! Un sacrilegiu, o ofensă cumplită şi o trădare mizerabilă, de 1 decembrie, la Timişoara. Să vă fie ruşine, fantome roşii, deşi ştiu că nu vă va fi niciodată. Plecaţi la Moscova! Aş arunca cu usturoi după voi dacă aş şti că aşa o să dispăreţi!


Puteţi acum să mă înjuraţi, nu mă interesează. Puteţi să mă faceţi în toate felurile, portocaliu, mânjit politic, mincinos, plătit de Băsescu şi de Udrea...mă lasă rece. Nu fac politică. N-o să vă spun ce să faceţi, pentru că mă mândresc că am cititori inteligenţi, spre deosebire de alte sute şi mii de bloguri. Sper doar ca la aniversarea de 20 de ani a Revoluţiei să nu-i văd în balconul Operei pe Ilici & CO.


P.S. Dacă vreţi fantome, luaţi de aici: Noapte bună!


Mircea şi beţivii

- Mirciulică! Hei, băieţaaaaş! Ia fă-te încoa’ .

- Da, nea Gherase !

- I’ascultă tu la nenea! Ia aici 10 lei, te duci tu frumuşel la butic şi ne iei o sticlă de vodcă. Da’ să fie Săniuţa, auzi? Şi să ne aduci şi rest ! Hai, repede că ne e sete.

- Dar….

- Nici un “dar”. Dacă întreabă pentru cine zici că pentru mine e. Ştie domnişoara.


Băieţaşul de clasa a şaptea se execută ascultător. Nu-i stătea in fire să contrazică “oamenii mari”, deşi nu-i plăcea de nea Gherase şi de nea Mitică de la bloc. Erau nişte beţivi libidinoşi, râdeau mult, tare şi nu făceau nimic toată ziua decat să joace table şi şeptic în faţa blocului. Peste cinci minute se întoarse cu o sticlă de plastic de Săniuţa sub braţ. Timid, îşi incercă norocul, deşi ştia că e în van:

- Nea Gherase, aşa de-o bomboană….

- Ia uite la el! Nu ţi-o fi acuma şi ruşine! Copiii din ziua de azi! Nişte materialişti! Unde e respectul de pe vremea noastră? Aşa vă învaţă părinţii? Hai, la joacă! – se răsti Gherase îndesând restul în buzunarul pantalonilor prea largi de trening.


Mircea se îndepărtă, nici dezamăgit nici fericit. Cei doi, pe lângă că erau nişte beţivi notorii mai erau şi zgârciţi, chiar şi cu mâncarea sau cu apa caldă. Singurul lucru la care nu se zgârceau erau vodca şi berea, deşi luau întotdeauna doar Săniuţa şi Burger. Ca să ajungă pentru mai mult, nu din zgârcenie – susţineau aceştia.

Peste o oră, copilul reveni. Avea o mină îngrijorată, iar in mână ţinea un telefon mobil. Se îndreptă spre cei doi beţivi.

- Nea Gherase…

- Da măi, ce mai e acuma? Ţi-am zis că n-am bani de bomboane…

- Nu nea Gherase, nu e pentru bomboane. Ia ascultă matale ce zice aici la radio.


Nea Mitică dădu din mână a lehamite. Copilul ăla obraznic îl călca şi pe el pe nervi cu prostiile lui. Apărea întotdeauna când ei aveau subiecte aprinse de dezbătut şi nu era niciodată de găsit când se termina sticla.

“…un colectiv de cercetători de la Universitatea de Medicină şi Farmacie a analizat eşantioane din toate băuturile alcoolice din România şi a constatat că multe conţin etanol. Producătorii ascund această substanţă şi sub numele de alcool etilic, pentru a deruta consumatorii. Consumul în exces de etanol poate cauza leziuni grave ale ficatului, stomacului, creierului…Simptomele sunt greaţa, ameţeala, starea de euforie…”


- Mitică! – mugi Gherase panicat. Ia dă sticla aia încoace!

- ăl mic, ia citeşte aici că n-am ochelarii la mine. Ce conţine chestia asta?

- Apă 58%, arome….

- Lasă apa! Are din aia….cum i-a zis..ietonol.

- N-are…stai aşa! Alcool etilic 37,5%...despre asta o fi vorba?

- Gherase! Gherase! – bâigui Mitică. Simt că mi-e rău.

“…cei care au consumat băuturi ce conţin etanol sunt sfătuiţi să cumpere de urgenţă de la cea mai apropiată farmacie antidotul pentru această substanţă. Se numeşte hidroxid de hidrogen, se vinde în flacoane de jumătate de litru şi costă in jur de 90 de ron fără TVA…”.


- Băiete! Băiete…ia aici două milioane juma’ şi fugi repede la farmacie. Simt că mi-e rău.

- Nea Gherase, eu m-am săturat. Niciodată nu mi-ai dat de-o bomboană...io chiar aşa pe gratis nu mă mai duc…

- Copile, te rog! Iartă-mă, am fost rău cu tine. Uite, ia 3 milioane aici numa’ adu-ne repede două sticle de medicament. Poţi să păstrezi şi restul. N-o să laşi acuma să se prăpădească doi vecini simpatici, nu ?

- Bine, hai, treacă de la mine!

- Să vii repede – gemu şi Mitică. Eu mă simt rău de tot.

- Okeeeei…am zburat.


Peste încă o oră, Mircea, băiatul “curier”, îi povestea faza prietenului său Andrei. Amândoi râdeau cu gura până la urechi.

- Şi mai zi odată! Pe bune aşa le-ai făcut? Hahahaaa!! Etanol? Haaa! Mesaj înregistrat pe mobil în loc de radio…hahahaa

- Da măi, jur!

- Hidroxid de hidrogen ? Eşti un mic geniu! Nu pot să cred! Chiar le-ai vândut un litru de apă cu 3 milioane ? Meeen! ăştia au chiulit toată clasa a şaptea?

- Nush mă, probabil se ascundeau la budă cu o sticlă. Dă-i dracu’, aşa le trebe! După ce că-s beţivi mai sunt şi proşti. Şi zgârciţi. Să se înveţe minte!

joi, 3 decembrie 2009

Spune nu drogurilor şi IPOCRIZIEI

A devenit al dracului de greu să mai “penetrezi” blogosfera cu ceva senzaţional. E ca o fată mare care, paradoxal, cu cât e mai penetrată cu atat se virginează mai rău. Pur şi simplu e prea multă lume care debitează cu bale la gură şi vrute şi nevrute şi nevrute. Şi dacă eşti bun e greu să te afirmi, pe când alţii care au “prins” trenul de la început pot să scrie banalităţi înfiorătoare, pentru că “turma” e formată deja. Omul în general e o oaie şi îi place să facă parte din turme, chiar dacă paşte iarbă amară.


Se însă pare că unii indivizi au găsit modalităţi aşa-zis originale de a “penetra” această fată mare virtuală. Pe principiul “Ai em ză top in ză list, ai em ză best”. Şi nu vorbesc de micii pulifrici care fac schimb de linkuri cu alţi pulifrici. Nu. ăia sunt cei mai nevinovaţi şi nu-şi fac decât o labă reciproc pentru a avea impresia că sunt băgaţi în seamă. Vorbesc pur şi simplu de cei care inventează campanii de căcat, aparent în scopuri nobile, dar în realitate singurul scop fiind acela de a contoriza unicii, futu-i în gură că nu mai vin odată. Văd pe tot felul de bloguri o grămadă de bannere gen “Susţin circumcizia băieţilor la un an”. “Susţin organizaţia Salvaţi Cârtiţele de Nisip”. “Donaţi zece cenţi pentru vopsirea bordurilor din Mizil”. Sau, ce e cel mai grotesc “Spune nu Drogurilor”. De ce spun că e grotesc? Hai să explic:


Acuma toţi o să sară de cur în sus şi o să spună: “Porcuşorul e un drogat. Ştiam eu în sinele meu interior. Numa citeşte-i blogul, pun pariu că toate chestiile alea nu le poate scrie treaz. Un om treaz n-ar scrie aşa inepţii”. Nicidecum dragilor. Nu recomand nimănui să şi-o tragă în venă, pe nas sau să înghită pastile. Nici nu vreau să intru în polemica “iarba e sau nu drog?”. Deşi e mult mai puţin nocivă decât alcoolul. Cine a fumat ştie despre ce vorbesc şi nu are nevoie de nişte pulifrici să le spună că ba nu.


În anii 20 unii dejtepţi de prin State s-au gândit să interzică alcoolul. Ce-a ieşit, ştim cu toţii. A fost perioada in care s-a cristalizat mafia italiană în frunte cu Al Capone şi a înflorit traficul cu alcool cu toate excesele asociate. Zece ani mai tarziu şi-au dat şi ei seama că au făcut-o de oaie şi au revenit asupra deciziei. Vizitaţi Olanda dacă vreţi să vedeţi un model adevărat, care funcţionează de 35 de ani. Oricum, dacă eşti prost şi vrei să-ţi faci praf creieraşul vei găsi ceva care să te satisfacă. Chiar şi o pungă de aurolac combinată cu vodcă Săniuţa şi cu ţigări Carpaţi fără filtru. Nu interzicând dăm soluţia. Din contră chiar. Doritorii vor găsi alternative şi mai nasoale. Deci nu de asta e vorba, ci de faptul că….


Urăsc însă ipocrizia mai mult ca orice. Pentru mine, pseudo-campania voastră “oficială” prin care spamaţi cu mesaje scrise parcă de analfabeţi orice blogger, cerându-i cu nesimţire să vă afişeze bannere pe gratis contra “susţinerii” voastre, adică adăugarea la blogroll nu se diferenţiază cu nimic de mailurile în cascadă gen “Ajutaţi un copil cu cancer la coaie, lepră, febră galbenă şi SIDA trimiţând acest mail tuturor din listă. În mod sigur AOL şi Microsoft şi-au unit forţele pentru a-I da 10 cenţi pentru orice mail trimis”. Îndrăznesc să spun că nu gândurile nobile vă animă, ci dorinţa de trafic. Aşa că, băieţaşi, staţi în coate şi în genunchi şi cu chiloţii pe vine: Porcuşorul Radioactiv a scris despre voi, deci tot ce trebuie să faceţi e să staţi cât mai mult în poziţia asta şi să aşteptaţi traficul. Succes!


Şi argumentul final: cum pula mea să propui unui blogger care are în antet imaginea aia cu furnica_care_cară o frunză cel puţin ciudată în spate să afişeze un banner contra drogurilor? Păi nu m-aş face de tot căcatul? Aud ?


Editare ulterioară: Domnul Bolog face gratis bannere pentru noua anti-campanie “Eu recunosc. Tu?”. M-am permis să i-o redenumesc un pic. Mergeţi acolo şi luaţi-le până nu se termină.

miercuri, 2 decembrie 2009

Greuceanu şi Căpcăunul

Plictisit şi de slujba de împărat, care nu-l provoca la nici un fel de challenge-uri, Greuceanu se hotărî să plece incognito prin împărăţie în căutare de noi aventuri de aventurat, căpcăuni de înfruntat şi zmei de scalpat. Trecu el deci peste şapte munţi, şapte râuri şi şapte văi adânci şi se odihni la un moment dat pe vârful unui munte de unde îşi putea vedea toată împărăţia, ba chiar şi turla palatului. Scărpinându-se el aşa cu mânerul paloşului la coaie exclamă: “Măi să-mi bag pula, da’ departe mai stau”. Şi plecă mai departe.

La un timp, ostenit de atâta drum, se prăvăli la poalele unor stânci…ah, pardon, aia era o reclamă la o apă najpa. Nu se prăvăli, ci se puse să ia şi el o gustare ca tot omul. După trei ore de mâncat, ce-i auziră urechile: un cor de bocete urca pe cărare şi se pierdea în pădure ca o căcare. Intrigat, se opri din balotat şi ridică privirea. Nu mică-i fi mirarea când văzu un cortegiu de oameni ce duceau o preagrasă preafrumoasă fetişcană legată într-o căruţă şi îmbrăcată în alb. În aceeaşi căruţă se afla şi o ladă ca de zestre. Scoase sabia din teacă şi se puse de-a latul în faţa ciudatului convoi:

- Staaaai! Ce se întâmplă aici? Vă tai pe tăţi, că unu-i Greuceanu! Unde-o duceţi pe grasa frumoasa asta ?

- Greucene ţucu-ţi pula ta, ai milă şi nu ne tăia – zise moşul ce părea că_conduce_convoiul. Greu blestem se abătu asupra noastră de ceva vreme. Lângă sat s-a aciuat un căpcăun care ne cere în fiecare lună tribut câte o virgină împreună cu toată zestrea ei. Dacă nu îi dăm vine noaptea prin ogrăzi şi ne fură toate găinile.

- Păi şi ce face el cu virginele astea?

- Le ia fecioria, le supune la perversiuni sexuale, iar după ce se satură de ele zice-se că le mănâncă. Nu s-a mai întors niciuna să povestească grozăviile.

Greuceanu era în extaz. În sfârşit un challenge demn de spada lui cea dreaptă. În timp ce sătenii o legau pe fată de un copac declară cu mândrie:

- Voi ucide acel netrebnic căpcăun şi voi scăpa satul de blestem.

Şi se puse la pândă. Orele treceau alene, iar fata nu era prea vorbăreaţă, poate şi pentru simplul fapt că avea un căluş în gură. În sfărşit, o şuierătură, un pleoscăit şi un zgomot ca o băşină se auzi printre copaci, înainte ca buzduganul căpcăunului să facă un şanţ de doi metri, anunţându-i sosirea.

Căpcăunul era nervos. Se vedea pe el că nu-i ieşise vreo pasenţă sau gen. După schimbul tradiţional de înjurături, Greuceanu şi căpcăunul se luară la trântă. Şi se luptară zi de vară până-n seară. Căpcăunul dădu cu eroul nostru de pământ şi-l îngropă până la genunchi. Greuceanu făcu asemeni şi-l îngropă până la brâu, trăgându-l apoi de barbă. Căpcăunul ieşi nervos din groapă îl îngropă pe Greuceanu până la gât şi începu să-l gâdile cu un pai în nas. Apoi o eliberă pe fată şi amândoi începură să râdă. Greuceanu era uimit:

- De ce râzi, tu, proastă ? Eu am venit să te salvez.

- Ai venit pe dracu! Era să ne strici combinaţia cu eroismul tău de doi bani.

- Cum drac’ ? Voi sunteţi înţeleşi?

- Da normal – zise Căpcăunul. Ce credeai ? Ce prost mai crede în împărăţia asta că_căpcăunii mănâncă fete?

- Eu, Greuceanu. Şi dacă o să ies de aici o să te popesc cât ai zice “popă”.

- Hopaaaa…Greuceanu zici? Hai c-a picat numa’ bine. Tu eşti ăla care i-a atârnat vărului meu, Zmeul, coaiele de poarta palatului? Cum nu se putea mai bine iubitule. Am un tratament foarte special pentru tine – zise căpcăunul şi se apucă să sape o groapă exact în spatela lui Greuceanu.

- Ce…ce faci acolo?

- O să vezi imediat. Hai numa’ să-ţi povestesc între timp ce e cu fetele astea, să vezi în ce căcat te-ai băgat. Eu sunt doar intermediar. Le scap din satul ăla de proşti pe motiv că le mănânc şi le găsesc soţi cu bani în Italia. Vine italianul, plăteşte un comision, iau şi jumate din lada de zestre a fetei, şi toată lumea-i mulţumită.

- Păi sătenii ziceau că le-o tragi şi le mănânci…

- A, pe dracu’. Niste proşti. Ei chiar cred faza asta. Dacă-s în stare să-şi dea fetele la un căpcăun pentru nişte găini îţi dai seama cât îi duce capul.

- Nu mă păcăleşti, căpcăun pervers şi netrebnic. Ştiu eu că ai nişte pofte nelegiuite. Au! Mai încet cu cazmaua aia că mă loveşti în cur.

- Las că-ţi arăt eu imediat pofte nelegiuite – zise căpcăunul scoţând ultuma lopată de pământ din dreptul curului lui Greuceanu. Şi pentru informarea ta, eu sunt gay, nici nu-mi trebe fete. Toţi căpcăunii sunt gay. Ne futem în cur şi depunem ouă. Ai mai văzut tu vreodată vreo căpcăună? Pisi – spuse el către fată. Poţi să te duci, italianul tău aşteaptă după dealul ăla. Şi lasă jumătate din lada de zestre, aşa cum ne-am inţeles.

- Mersi mult, rămân datoare. O să-ţi trimit o vedere din Italy. Paaaa

În timp ce fata se îndepărta, căpcăunul sări în groapă şi îşi dădu pantalonii jos.

- No Greucene, acuma între noi. Cum vrei, cu vaselină sau fără margarină?

În timp ce era sodomizat cu brutalitate, Greuceanu emise următoarea cugetare:

- Futu-i! Numai în căcaturi mă bag!

Porcuşorul Radioactiv recrutează

Eşti tânăr blogger sau ne-blogger, neliniştit, dornic de afirmare sau pur şi simplu te chinuie talentul şi n-ai unde să te refulezi ? Porcuşorul Radioactiv (PR) îţi dă acum o labă de ajutor. Cautăm maxim trei colaboratori care să se exprime în acest spaţiu. Nu vrem să facem ceva gen Ferma Animalelor de la FTZ unde se publică aproape orice şi de la oricine. Dacă doreşti să fii colaborator de Porcuşor trebuie să îndeplineşti nişte criterii simple şi de bun simţ:

- Să scrii în spiritul acestui blog, adică ironic şi calitativ. Nu publicăm căcaturi, nu facem politică şi nu ne ocupăm de bârfe şi chestii mondene. Aici nu e nici Can-Can nici Antena1

- Să fii în stare să scrii constant, adică măcar odată pe săptămână. De dorit de două sau trei ori.

- Să nu te superi dacă articolul nu-ţi apare. Repet: nu publicăm căcat


Alte chestiuni mai tehnice:

- Articolele pe care le scrii trebuie să nu fie mai lungi de două pagini word cu font Arial de 12, dar nici mai scurte de jumătate de pagină. Ele se trimit pe adresa binecunoscută porcusorulradioactiv{at}gmail.com în formatul sus-menţionat. Şi ce-i mai important, să fie scrise corect, cu diacritice şi cu alineate. Nu fac spelling după nimeni.

- Dacă ai blog articolul poate să apară şi la tine, dar să nu trimiţi chestii pe care le-ai scris acum nşpe mii de ani. Nu publicăm vechituri, ca apoi să urle trolii că am copiat chestii. Pui frumos un link spre articolul de pe PR.

- Urmează o mică perioadă de probă, la finalul căreia vom anunţa cine rămâne colaborator sau cine doar a trecut pe aici. Bineînţeles, cine devine colaborator va fi menionat pe PR cu un minunat banner.

Cam atât am avut de zis. Spor la scris.