luni, 15 februarie 2010

Pensionarii şi studentul – episodul 2

Episodul 1


Săptămâna 16: Mă sincronizez acum la stat în baie cu nea Mitică şi nea Nelu. Se pare că strategia începe să dea roade, pentru că timpul mediu în care apa vine caldă pe ţeavă a crescut cu 6 minute.


S17: Deşi nea’ Mitică e de părere că această scădere are legătură cu faptul că afară nu mai sunt minus cinşpe grade, ci plus două, eu totuşi nu cred asta. Ce legătură ar putea fi? Noi suntem în bloc, nu afară. E prost câteodată Mitică ăsta.


S18: Deci sunt de-a dreptul genial. Mi-a venit o idee trăznet, dar de data asta n-o să suflu nici o vorbă nimănui. Cum la noi în bloc sunt multe pensionare care n-au ce face şi stau mult prin bucătărie, apa caldă vine mult mai repede pe ţeava de acolo. Trebuie doar să văd pe la ce ore stau în bucătărie femeile de la mine de pe coloană. Mă gândesc să trag o ţeavă de la bucătărie către baie, să fac un "T" cu robineţi şi să pot comuta. Damn, i’m good !


S19 : Ţevile şi robineţii costă ca dracu’ de mult, ca să nu mai vorbesc de manoperă. Măi ce s-au scumpit şi chestiile astea din ’80 până acuma ! Şi muncitorii de pe şantier s-au stricat, nu îţi mai vând materiale furate pe o sticlă de vodcă, ci vor bani ! În ce direcţie se îndreaptă ţara asta ?!


S20 : Am găsit pe la grădină un furtun vechi, şi câteva robinete ruginite. Furtunul nu e destul de lung. A trebuit să dau banii pe restul de trei metri şi pe câteva garnituri. Scump, dar cred ca o să recuperez la factură.


S21: Am reuşit să montez instalaţia. Cam scurt furtunul, cred că mai trebuia jumate de metru. E un pic întins, dar merge şi aşa. Am adăugat tabele cu orele în care se găteşte în bloc. Ce e destul de nasol e că trebuie să fac mai tot timpul un du-te – vino baie-bucătărie. Oricum, cred că am găsit regula de bază : când nu sunt telenovele pe Acasă sau pe Kanal D se găteşte în draci. Şi implicit se spală şi vase.


S22: Pentru prima dată de la începutul "ostilităţilor" eforturile mele dau roade. Factura mea a scăzut cam cu 10,5 lei, ceea ce înseamnă cam un metru cub de apă caldă economisit pe lună. De banii ăştia pot să-mi cumpăr două peturi de bere de 2,5 litri.


S23 : Căcat ! Am adormit şi am uitat robinetul de la bucătărie deschis. Peste noapte furtunul vechi a crăpat şi m-a inundat. Cred că a fost o idee proastă să pun parchet pe hol în loc de gresie, că s-a umflat tot. Noroc că am reuşit să scot apa la timp să pun o bucată de covor peste parchetul vechi şi să demontez instalaţia, pentru că imediat a apărut vecina de dedesubt. I-am zis că nu ştiu nimic şi am lăsat-o să se convingă că nu am nici o ţeavă spartă. A fost cam neîncrezătoare totuşi şi s-a uitat cam strâmb la mine. Nu mai e încredere între vecini în ziua de azi! Încotro se îndreaptă ţara asta ?


S24-25: A trebuit să scot o fâşie largă de parchet din hol şi să o înlocuiesc cu altul nou. Costă o grămadă de bani parchetul ăsta, ca să nu mai vorbesc de manoperă.


S26: M-am hotărât să fac instalaţia ca lumea. Până la urmă m-am înţeles cu muncitorii de pe şantier să-mi dea ţevi furate la jumătate de preţ. Costă ceva, dar o să-mi scot investiţia în cam un an.


S27: M-am întâlnit cu studentul de deasupra mea. Îl credeam mai arţăgos, dar m-a salutat politicos şi a stat puţin la poveşti cu mine. Cred că se preface, dar am fost şi eu amabil. Trebuie să-ţi studiezi adversarii şi să nu le dai de înţeles că eşti cu ochii pe ei. La sfârşit m-a întrebat de ce nu îmi pun centrală. Oare bănuieşte ceva ? Nu e o idee rea, dar centrala costă o groază de bani, plus că nu avem fiecare contor separat pe gaz.


S28: Am zis nu “avem fiecare contor separat pe gaz” ? Asta e bine. Mi-a venit o idee: Ce-ar fi să fac o instalaţie de încălzit apa în cuptor şi să trag o ţeavă până la baie şi la bucătărie? O să mă gândesc la asta săptămâna viitoare. Acum mă duc să-mi iau un pet de bere.


- va urma -

vineri, 12 februarie 2010

Bloggerul pinguin

Ante scriptum: Următorul text este un pamflet şi nu se adresează unei persoane anume. Dacă simţi însă că iţi aduce atingere, atunci probabil că despre tine este vorba.


Eşti tânăr ( sau mai puţin tânăr ) pulifrici. În şcoală copiii îşi băteau joc de tine şi îţi ziceau “ grasu’ “, asta poate pentru că erai într-adevăr gras.


Dacă voiai să joci şi tu fotbal erai acceptat doar în poartă, loc pe care nu-l voia nimeni. A propos, aţi observat că întotdeauna in poartă stăteau ăia graşi ? Şi eu. Puteai şi tu să te bucuri de unul singur de golurile pe care le dădeau colegii din atac şi să ai impresia că faci parte din echipă. Bineînţeles că dacă luai gol picai de prost şi toţi iţi trăgeau şuturi în cur pe modelul “iar nu s-a miscat grasu’ destul de repede”.


Ai crescut, ai ajuns în liceu şi ai incercat şi tu să te dai la colegele mai bunicele. Bineînţeles că nu aveai nici o şansă şi fetele te amăgeau dându-ţi întâlniri la care apăreau după jumate de oră la braţul unui alt hăndrălău, iar prietenele ei aflate la zece metri mai în spate râdeau de se prăpădeau de tine.


La chefuri sprijineai peretele cu un pahar în mână şi deveneai interesant doar după ce te afumai bine şi lumea te provoca să te ia la mişto şi să facă poze cu tine în cele mai ciudate poziţii. Probabil că te-ai lipit tot de vreuna ca tine şi în lipsă de altceva ai declarat că tu nu esti “neserios” şi ea e iubirea vieţii tale.


În facultă toată chestia a continuat în acelaşi ritm, “iubirea vieţii tale” şi-a găsit altul mai băgăcios şi tu ai rămas solist. în cel mai bun caz ai ajuns să te dezvirginezi pe la 22-23 de ani, complet accidental, eventual cu persoane de acelaşi sex, sau mergând pe la curve, care îţi cereau mai mulţi bani ca altora ca să te futeze.


Acum, de cand ai descoperit că există o chestie numită blog, ăsta a devenit scopul vieţii tale. Să te dai interesant pe o chestie fără importanţă, să spui vorbe de duh, să trollezi pe forumuri şi pe bloguri mai citite ( bineinţeles că de la servici, pe banii patronului ) şi să fii atoateştiutor. Bineînţeles că nimeni nu te bagă în seamă, în cel mai bun caz râd de tine, dar măcar ai falsa impresie că participi la un dans stupid, fie el şi în grup. Grup de pinguini cu distrofie musculară şi artrită.


Cam aşa dansezi tu la coada celorlalţi:



marți, 9 februarie 2010

Profetul – episodul 2

Episodul 1


Şi aşa a ajuns Elenor pe micuţa planetă de la marginea Galaxiei, pe post de viitor profet. Aşa cum spuseseră Eli şi Belzebur, sosirea ( sau naşterea, cum se zicea în termeni locali ) lui fusese anunţată dinainte prin alţi “profeţi”. Urma să se nască într-un mod neobişnuit în lumea respectivă, fără combinarea genelor a doi indivizi de genuri diferite, ceea ce urma să fie un miracol în ochii primitivilor, de fapt o chestiune banală, rezolvată prin implantarea sa ca embrion gata fecundat.


Încă de la început avusese un şoc legat de primitivismul şi cruzimea fiinţelor de pe această planetă. Încercase să se plângă la Eli în decursul şedinţelor zilnice de comunicare ( în limbajul local se numeau rugăciuni )

- Cred că a fost o idee greşită să mă anunţaţi ca “noul rege”. Una e Profet, alta e Rege. Acum trebuie să ne mutăm constant şi să fugim de cei ce stăpânesc ţinutul. Fiinţele astea sunt de o cruzime incredibilă. Au fost în stare să omoare pe toţi cei născuţi în perioada mea de timp numai ca să mă anihileze pe mine. Cred că mă vedeau ca o posibilă ameninţare. Am scăpat în ultimul moment datorită echipei de intervenţii speciale. Pe ce planetă blestemată m-aţi trimis ?

- Linişteşte-te, face parte din plan. Totul e sub control. Şi apoi ce-ţi pasă ţie de câteva fiinţe? Se măcelăresc intre ei de mii de ani, e problemă locală. Nu uita că trebuie să facem pe placul clientului, care până acum e mulţumit. Restul nu ne priveşte.


Elenor înghiţise în sec. Ceva mergea prost, foarte prost în toată misiunea asta. Drept e că încă nu trebuia să facă mare lucru. Îşi continua instruirea şi ocazional trebuia să mai facă câte un mic miracol, să îndeplinească câte o profeţie, să mai bage câte o vorbă de duh furnizată de echipa din spate... Era însă şocat de ceea ce vedea în jur. Oamenii erau ucişi pentru mai nimic cu o cruzime înfiorătoare, iar imaginaţia stăpânilor ţinutului, care se numeau Romani era pare-se nelimitată. Cei ce cârteau împotriva stăpânirii erau aruncaţi la animale sălbatice, arşi de vii, biciuiţi până la moarte şi – culmea cruzimii – câteodată bătuţi în cuie pe bucăţi de lemn şi lăsaţi acolo să moară foarte încet, chestiune care îl oripila şi înspăimânta profund pe Elenor.


Ca o ironie a sorţii ( sau poate nu? ), i se atribuise meseria de tâmplar , ceea ce însemna de multe ori – pe lângă confecţionarea de obiecte din acel material, numit lemn - că el trebuia să pregătească toate cele necesare pentru acele execuţii, şi câteodată trebuia să asiste la ele. Avea coşmaruri tot mai dese şi se trezea noaptea visându-se el însuşi executat în acel fel. Belzebur îl liniştise şi îi spusese să nu se implice, dar tonul sunase foarte puţin liniştitor. Mai mult, ce se şuşotea în jurul lui era departe de a-l linişti. Visele acestea erau interpretate de cei apropiaţi lui drept premonitorii, lucru care i se părea de cel mai rău augur posibil.

- Trebuie să te calmezi, să te detaşezi şi să-ţi continui instruirea – îi spusese Eli odată. Nu uita că sunt primitivi, pentru ei orice este o premoniţie sau un miracol. Cand nu au parte de aşa ceva, pur şi simplu inventează. Nu ai de ce să te nelinişteşti, echipa e lângă tine în permanenţă.


Şi aşa trecură treizeci de revoluţii ale micuţei planete ( numite ani ) în jurul Stelei Centrale ( numite Soare ). Misiunea lui se apropia de final, de fapt era pe cale să înceapă. Trei ani în care trebuia să-şi folosească la maxim cunoştinţele acumulate în mânuirea micilor gadget-uri făcătoare de “minuni”, în doctrinele şi profeţiile răspândite până atunci, în tehnici de oratorie şi manipulare, în fine, în tot ce însemna misiunea de Profet. În faza următoare trebuia să meargă din asezare în aşezare, să predice noua religie, să facă mici miracole pentru a atrage atenţia. Traseul lui trebuia să străbată toate aşezările mai importante, pentru a sfârşi în capitală. Pe măsură ce înainta, miracolele trebuiau să fie tot mai gogonate, pentru atrage tot mai mulţi adepţi.


Elenor se achita cu conştiinciozitate de sarcini. La început chiar fusese amuzant să lase cu gura căscată grupuri întregi de oameni cu ajutorul câtorva trucuri. Schimbarea unor legături chimice pentru a transforma un lichid în altul, intrarea în transă simulată şi debitarea de adevăruri despre interlocutori, pe care n-ar fi avut de unde să le ştie în mod normal, activarea unui sistem de fotofori care îl făcea să strălucească în întuneric sau atragerea a bancuri de peşti cu ajutorul unui mic gadget păreau chestii amuzante şi inofensive. Tinuse însă să le spună primitivilor că nu el făcea aceste lucruri, ci acestea se realizau cu ajutorul Tatălui, şi că oricine putea. Asta era un fel de compensaţie inconştientă la faptul că îi prostea pe faţă. Psihologul echipei se scandalizase:

- Acum nu ai decat să le spui că şi ei pot face aceste lucruri, dar neapărat dacă au suficientă credinţă. Astfel nu se vor mira dacă lor nu le iese figura. Şi să nu mai ieşi din scenariu, altfel îi voi face un raport negativ de toată splendoarea. Ai înţeles ?


Lucrurile se îngroşaseră în momentul în care executase un număr de levitaţie controlată la mică distanţă de apă, pentru a simula faptul că el chiar merge pe acea substanţă, de o consistenţă care nu permitea acel lucru. Probabil că nu fusese destul de convingător în a le explica primitivilor că ei în mod normal nu pot face aşa ceva fără suficientă credinţă. De fapt ar fi trebuit să le spună să nu încerce niciodată asa ceva, dar psihologul îi interzisese cu desăvârşire. Oamenii se autosugestionaseră însă că da, şi ei puteau, şi încercaseră să-l imite. Rezultatul fusese catastrofal, vreo 50 dintre ei se înecaseră sărind de pe plute improvizate şi bărci fragile.


Altă dată i se impusese să facă un experiment de sugestionare în masă. Cum mulţimea nu prea avea provizii, trebuise să-i convingă că dintr-un coş de alimente reuşiseră să se sature toţi câteva mii. Fusese o chestiune crudă din partea şefilor lui, dar se considerase că “dă bine”, şi apoi nu trebuia cu nici un preţ să lase “audienţa” să plece acasă pe motiv că nu au de mâncare. Oamenii, având impresia că sunt sătui şi plini de forţă făceau eforturi inimaginabile de a-l urma prin pustietăţi, fără nici o sursă de apă sau hrană. Ca rezultat, sute dintre ei muriseră de epuizare şi de foame pe drum, însă cu zâmbetul pe buze. Asta conta cel mai mult. Elenor era de-a dreptul deprimat.


Apoi trecuse la chestiuni mult mai serioase, cum ar fi vindecările miraculoase de bolnavi.


- va urma -

luni, 8 februarie 2010

Gogu - Partea a doua

Partea 1

Noaptea era geroasă. Şi de decembrie. Şi de sâmbătă. Ca să vezi, ce coincidenţă. Gogu pufni în râs. Goguleee….ce-ai făcut, te-ai făcut cui şi acum ce-o să zică bunoaca ta dacă nu mai eşti în stare de nimic? Neeeh, las’ că Gogu’ poate oricând. Se hotărî să meargă pe jos ca să se mai limpezească la cap. Mai ales că “iubi” nu statea extraordinar de departe.


Noaptea, deşi geroasă, i se părea roz. Norişori roz închis goneau parcă pe cerul negru, cu nuanţe de roz. Îi veni în minte fără nici o legătură cu realitatea o melodie a Madonnei de pe vremea de când era în generală, în care apăreau nişte elefanţi roz. Simţea tot mai acut în intestine o luptă surdă între micii care se chinuiau să iasă şi tequila cu lămâie care voia să-şi păstreze supremaţia. Se gândi pufnind în râs: “Trebuie neapărat să mă cac. Mai e un pic până la iubi. Daaa, acolo mă voi căca de-a dreptul vezuvian. Rockferian. După fiecare salvă voi trage apa, ca să nu-i înfund buda. Vai ce-o să mă cac! Cum nu s-a mai căcat nimeni de la începuturile timpului până acum”. Pufni în râs, un pic mai crispat ca înainte.


Blocul nu mai era deloc departe, iar Gogu mergea tot mai nenatural, strângând din buci, cât de repede şi de drept putea. Deja, pe lângă bulele roz apăruseră şi unele galbene, chestie care îl cam intriga. Ajunse în sfârşit la interfon sună şi o voce iritată se auzi în difuzor:

- Ai ajuns şi tu în sfârşit ?

- Da iubi, abia am aşteptat să ajung la tine – icni Gogu.

- Mda, văd. Hai sus.


După două minute Gogu sună la uşă. Aceasta se deschise şi…

- Bună iubito, ce mă bucur că te văd…

- Ce s-a intâmplat cu tine ?

- A, nimic, am fost la o bere cu prietenii, aşteptând mesajul tău.

- O bere? Asa arăţi după o bere ? Ia stai… A ce miroşi? Voi aţi fumat ceva ?

- Nu, nu…ce să fumăm? Pot sa intru ? – şi nemai aşteptând invitaţia se îndreptă spre baie.

- Stai mă! Unde te grăbeşti aşa? Descalţă-te, eşti plin de noroi!.


Prea târziu însă, Gogu se repezi spre baie lăsând urme de noroi pe covor. Simţea că dacă mai întârzie o secundă se va căca pe el.

- Stai! Măi nesimţitule! Vii la mine doar să te caci? Şi deschise uşa de la baie.


Gogu se pusese însă deja pe budă şi ochii îi ieşiseră ca la melc.

- Iubi, numa un pic aşteaptă-mă, vin imediat! Poţi să închizi uşa?

- Nesimţitule! La mine în casă îmi spui să…


Tirada fu însă întreruptă de o erupţie vulcanică_comparabilă doar cu cea a Vezuviului din antichitate. Aşa cum Pompeiul fusese acoperit de lavă, aşa vasul de WC fu în intregime umplut cu o materie nedefinită.


- Gata! Până aici! Îţi dau papucii! Eşti un porc! Toţi bărbaţii sunteţi nişte porci!

- Da, iubito, dă-mi-i pe ăia roşii din hol – râse Gogu. Acum că urgenţa trecuse, buna dispoziţie pusese brusc stăpânire pe el.


Noaptea era geroasă. Şi de decembrie. Şi de sâmbătă. Ce coincidenţă! Gogu îşi ridică gulerul. Telefonul sună prelung.

- Alo, Mişu? Coae, mai sunteţi pe acolo ?

- Da mă, da! Ce s-a întâmplat? Ţi-a dat pizda ţeapă?

- Nu, da’ nu ştiu ce a apucat-o de s-o isterizat aşa tare. Hai că vin înapoi. N-aţi fumat tot sper, nu ?

sâmbătă, 6 februarie 2010

Cum să scapi de cumpărături

- Deci nici nu discut! Ai promis de o săptămână că vii cu mine în Mall la cumpărături.

- Da, iubita – zise Costel - dar uite, a picat chestia asta cu colegii mei...e ziua unuia şi ne-a chemat pe toţi la o feciorească la el la cabană toată sâmbăta si duminica...

- Da, păi normal, întotdeauna e o “feciorească”. Nu mă duci niciodată şi pe mine să-ţi cunosc colegii...

- Păi iubita, nu vine nicicare cu prietena. Te-ai simţi un pic aiurea să fii singura acolo, nu ? Mai ales că la un moment dat atmosfera se incinge şi băieţii îşi mai dau drumul...

- Da, da, ştiu eu cum vă daţi voi drumul. Vorbiţi porcării, ne bârfiţi, vă îmbătaţi ca porcii şi borâţi peste tot.

- Da’ de unde, e doar aşa o mică reuniune între băieţi, ne mai relxăm un weekend între noi...

- Pun pariu că fumaţi şi iarbă. Sau mai rău, aduceţi curve.

- Greseşti draga mea, chiar nu facem aşa ce...

- Nici nu mă gândesc. Ai promis, trebuie să te ţii de cuvânt. Altfel cu mine nu mai ai ce discuta.


Costel era amărât. Se duse în dormitor fără nici o vorbă, îşi luă tricoul şi pantalonii pe el, apoi geaca din cuier şi se îndreptară amândoi spre maşină. Tot drumul nu scoaseră nici un cuvânt. Ajunşi la locul supliciului, îşi lăsară gecile în maşină şi se îndreptară spre intrarea Mall-ului. Chiar când erau să treacă de uşile rotative, ea explodă:

- Ia întoarce-te un pic!

- Poftim? De ce ?

- Întoarce-te dacă-ţi zic!

- Poftim! Ce s-a intâmplat ?

- Nu vii cu mine în halul ăsta! Nici să nu te gândeşti!

- Nu înţeleg!

- Tricoul tău! Să-ţi fie ruşine! Eu aşa nu-merg-cu-tine! Să fie clar! Du-te cu prietenii tăi.

- Bine iubita, cum zici tu! Hai vorbim mai încolo.

Costel se conformă. Mergând spre maşină, un surâs imperceptibil îi înflori în colţul buzelor. Tricoul cu pricina îi flutura în vânt. ACEST tricou:




vineri, 5 februarie 2010

Gogu – partea întâia

Era o noapte geroasă de decembrie care, culmea coincidenţei, picase într-o sâmbătă. Eroul nostru, să-l numim Gogu, se întorcea dintr-un un club ( o craşmă în termeni mai profani ) unde cinstise o bere cu prietenii. O bere era codificarea generică pentru nenumărate beri. Şi ceva vodcă cu energizant. Şi oarece shoturi de tequila cu lămâie şi cu sare, într-un număr nedeterminat. După care băgase nişte mici, că de, alcoolul pe stomacul gol începea să-l cam ronţăie. E bine însă să nu mănânci nimic înainte de a bea, pentru că asa obţii mai repede un efect mai bun, pe bani mai puţini. Apoi o sticlă de vin se prăvălise în străfundurile lăuntrice ale fiinţei sale.


Toată seara se gândise să nu carecumva să se îmbete prea tare, pentru că îl aştepta o noapte albă. Gagica ( amanta ) lui îi spusese că soţul ei pleacă în delegaţie şi au toată noaptea şi următoarea zi să se dea în bărci. Că o să dea ea SMS după ce e ăla plecat. Aşa că Gogu era pe stand-by, dar până atunci, ce dracu’ să facă, decât să bea. Şi cum mesajul întârziase, el băgase conştiincios o bere, două, trei….


Totul se stricase când Mişu îi chemase pe toţi la el la o iarbă. Gogu încercase să se eschiveze, că are întâlnire, că una-alta, dar nu fusese chip:

- Dă-o dracu’ de p*izdă, dacă n-a trimis mesaj până acuma să fie sănătoasă – îi aruncase Mişu. S-o fi împăcat cu ăla, sau poate are pe altcineva.

- Băi, băăăi! Cum să aibă pe altcineva? EU sunt altcineva, ai uitat ?

- Altcineva decât tine, mârlane! Ştii cum îs astea măritate, zic ele nu şi nu vreo câţiva ani, apoi nu le mai poţi pune frână.


Gogu acceptase până la urmă, cu rezerva că dacă fata îl SMS-uieşte să plece imediat. Era o bunoacă de vreo treizecişiceva, cu o pereche de bidoane de-ţi lăsa gura apă şi nişte craci interminabili. Se cunoscuseră la o prezentare de căcat la care se plictiseau amândoi şi ieşiseră la o cafea pe hol. Din vorbă în vorbă aceasta îi mărturisise că soţul e mai tot timpul plecat, că ea crede că are pe alta, ştiţi voi, cazul clasic. Ce-a urmat e lesne de înţeles. Ieşiseră de câteva ori, apoi ea îl chemase acasă pentru prima oară. Seara asta urma să “ză big oan”.


Fumul gros şi un pic iute plutea în cameră în straturi. Gogu se întreba dacă nu cumva ar putea să facă o schemă ca la karate şi să spargă straturile aşa cum un maestru sparge câteva cărămizi suprapuse. Acest gând îl făcea să pufnească într-un râs din care nu se mai putea opri. Atmosfera se încinsese puţin. Băieţii jucau Popa Prostu’ pe pedepse. Cine pierdea era obligat să tragă din joint de cinci ori, adânc în piept. Gogu, cum amestecase şi alcooalele, pierduse de vreo trei ori, apoi începuse să piardă şi mai des. Râdea din orice. La un moment dat, simţi un junghi înfiorător în partea de “jos”. Se sculă în picioare, ridică un deget ca oratorii romani din vechime care doreau să atragă atenţia asupra vreunui subiect important şi declară:


- Băieţi, până aici! Gogu se duce să se cace!

Toţi izbucniră în râs, ca la auzul celui mai tare banc din lume. Gogu se împletici spre baie, când Mişu strigă:

- Gogu! Chestia aia care vibrează în haina de pe cuier nu-i cumva telefonul tău?


Gogu cotrobăi prin haină. Într-adevăr, avea vreo 5 mesaje şi telefonul suna în draci. Căcat se gândi iar l-am uitat pe silent. Răspunse.

- Alo? Da iubita! Iubita, numa’ puţin să-ţi explic….da…iartă-mă, nu l-am auzit. Da, era pe silent. Hai nu te supăra, vin acum.


Întorcându-se spre ceilalţi ridică din nou degetul în semn de “cugetare inţeleaptă” şi zise:

- Băieţi, trebuie să plec. Bunoaca mea mă aşteaptă.

- Vezi-ţi măi de treabă, râse Radu. Tu mai esti în stare de femei ? M-aş mira să ajungi acolo fără să te caci pe tine.

- Neeeh! Gogu poate oricând! Mai ales după o iarbă bună. Hai v-am pupat. Şi ieşi împleticindu-se, într-un hohot general de râs.

joi, 4 februarie 2010

Compunerea

Poveste cât se poate de reală


Eram undeva prin clasa a şasea sau a şaptea. Deh, vremuri apuse pentru unii, pentru alţii chiar necunoscute. Aşa cum era la modă, trebuia să scrii compuneri pe teme patriotice, pentru că nu se pierdea nici o ocazie să ţi se mai toarne în creier un pic de propagandă cu scopul de a ţi-l şterge şi a ţi-l face piftie.


Ora de română. Scrieţi o compunere de o pagină jumate care să laude virtuţile blaaaaaaa ale poporului român care a supravieţuit peste veacuri blaaaaaaaaaa, pornind de la textul următor. Text luat din ceva scriitor sau istoric de pe la 1848, care “convenea” scopurilor nobile. Nu mai ţin minte exact textul ( ar fi şi culmea ), dar era ceva de câteva rânduri în cartea de română, şi suna cam aşa:


“De-a lungul veacurilor, în ciuda numeroşilor cotropitori care au vrut să ne ia pământul, am rezistat în spaţiul carpato-danubiano-pontic, ca vrednici apărători ai gliei strămoşeşti…”


Am băgat aici din top, dar pricepeţi ideea. Textul se continua în acelaşi stil încă vreo 3-4 fraze.

- Tovarăşa profesoară, dar ce putem scrie noi într-o pagină jumate, mai ales pornind de la textul ăsta?

- Păi folosiţi-vă creativitatea.

- Tovarăşa, dar noi suntem clasă de real, ţac-pac, în trei rânduri am spus ce aveam de spus, nu ne lungim inutil ca ăia de la filo.

- Auzi, eşti deja obraznic. Şi să ştii că ţie chiar o să-ţi dau notă pe compunerea asta. Aşa că taci şi scrie.


Aoleu. Belisem p*ula. Gura mea mare mă “ajutase” şi de data asta, mai ales că profa de română avea o “simpatie” exagerată pentru mine. Şi cum o notă sub şapte mă ţinea toată ziua în casă, departe de fotbal, miuţa şi pac-pac - nu ca acuma, futu-vă mama voastră de copii autosuficienţi, că vă interesează numa’ să luaţi cinciu’ şi să vă daţi pe net, n-aţi pune mâna pe o carte sau să vă mişcaţi curu’ să băgaţi un tenis cu picioru’ – am început să-mi scormonesc creierii ce p*ula mea mică să scriu acolo. Când, brusc, mi-a venit o idee. Iată cam ce-a ieşit:


“Poporul român există de aproape douăzeci de veacuri. De-a lungul lor, de la formarea sa, cum zice şi cântecul, din doi bărbaţi cu braţe tari, Decebal şi Traian, mulţi cotropitori au incercat să ne fure avutul cel mai de preţ: glia strămoşească. Dar noi, ca vajnici apărători ai acestei glii strămoşeşti, am rezistat eroic valurilor succesive de invadatori….”


Dacă nu aţi observat, sau nu aţi avut răbdare să citiţi tâmpenia de mai sus, am umplut lejer o pagină jumate de bălării, dezvoltând pur şi simplu textul din carte şi scriind câte 3-4 cuvinte de-ale mele pentru unul de-al lor. Bineînţeleles că aţi observat, şi un copil de clasa a şasea ar observa asa ceva evident. Ei, bine, profa de română, care – se lăuda ea – avea DOCTORAT…


- Dan, hai să-ţi văd compunerea.

- Dar tovarăşa, n-am terminat încă şi nu ştiu dacă…

- Ad-o aici sau iei un patru cât tine de mare.


Am adus-o. Tipa s-a întunecat niţel la faţă pe măsură ce citea, dar până la urmă…

- Ei, vezi că se poate? Ce-a fost aşa de greu ?

- V-a plăcut?

- Da, o compunere foarte bună. Şi te mai plângeai că nu poţi. Asta pentru că sunteţi leneşi, nu vă puneţi creierul la …. Blaaaaaaaaa

- Şi acuma primesc un zece ?

- Poftim?

- Păi aţi zis că e pe notă.

- A, da, bine, treacă de la mine…ai un zece de data asta. Dar spune-mi şi mie, cum ai reuşit s-o scrii? Că tu nu eşti bun la compuneri.


Aici am făcut greşala fatală care m-a costat mult în viaţă: am fost sincer.


- Păi dacă vă uitaţi la compunerea mea, am dezvoltat citatul.

- Poftim? Ia dă să mai văd odată!

…… processing …….

- Păi eşti de-a dreptul nesimţit! Treci la loc. Patru!


Amărât, am trecut la loc. Din nou limba mea ascuţită îşi făcuse datoria. Mă gândeam eu aşa: “Dom’le, dacă s-ar inventa o chestie, care să nu fie carte, ci un fel de jurnal de perete pe care să-l poată citi oricune oricând, şi în care să poţi scrie zilnic tot felul de bălării din astea care-ţi trec prin cap, cred că ai avea un succes fulminant şi o grămadă de cititori.


Peste mulţi ani visul mi s-a împlinit. S-a inventat blogul.

miercuri, 3 februarie 2010

Despre MLM-uişti sau cum să scapi de prieteni – partea 1

Cum ce-s ăia MLM-işti ? Hai că trebuie să ştiţi. Cum se zice că nimeni nu scapă vreodată virgin, că viaţa ne-o trage la fiecare măcar odată, aşa este imposibil să nu fi căzut măcar odată şi tu victima acestor cronofagi MLM-uişti. Pe scurt, MLM vine de la Multi Level Marketing, o invenţie americănească a ciuva care a zis el păi ce pula mea să mai investesc în magazine, publicitate şamd când pot să găsesc o grămadă de fazani care să îmi vândă mie chestia. Şi prin chestie înţeleg orice, un produs, un serviciu, o ţeapă…


Aşa, parcă s-a mai făcut un pic de lumină. Începeţi şi voi să vă recunoaşteţi în postura de victime. Cum ati ajuns aici? Haideţi să vă dau un mic indiciu-clişeu:


Sună telefonul.

- Alo ?

- Alo? Salut, sunt Săndel!

- Care Săndel ?

- Păi nu mai ştii, am stat un trimestru în bancă în clasa a şasea, apoi m-am transferat în a şasea B. Ce mă bucur să te aud! A trecut ceva vreme, nu ?


Încerci disperat să asociezi o faţă vocii care se aude în cască, dar chipul lui Săndel rămâne învăluit în ceaţă. Pur şi simplu habar nu ai cine este. Între timp, pentru că impulsurile costă, Săndel trece la subiect:


- Auzi, am participat weekendul ăsta la un training pe o chestie nouă, super revoluţionară, exclusivistă, de nişă, şi imediat m-am gândit să ţi-o prezint şi ţie, că mi-ai fost ca un frate în clasa a şasea. Hai să ne întâlnim să-ţi povestesc mai multe.


Faci greşala de a accepta, puţin vinovat că nu l-ai recunoscut din prima.


- Bine, păi hai la şapte la o bere, ştiu eu un colţişor.

- A, nu asa, e cam gălăgie acolo, şi trebuie să vin cu dosarul. N-ai vrea mai bine să venim la tine acasă? Am uitat să-ţi spun, lucrez cu un coordonator, aşa-i că nu te superi dacă vin şi cu el? El îţi va explica mai bine care e faza.


Ei, bine, cu ocazia asta s-a invitat la tine acasă, împreună cu încă un individ pe care nu-l cunosti, şi împreună cu care iţi vor manca niste ore bune din seara pe care o dedicaseşi relaxării. Bineînţeles că vor încerca să te atragă într-un căcat piramidal gen Amway, sau din ăialalţi care vând cratiţe, Zepter, sau la vreo chestie gen asigurări de viaţă. Bineînţeles că tu nu vei câştiga mai nimic din tot ce vei vinde, comisionul fiind împărţit pe cracă în sus. Dacă se oferă vreo 10% tu abia dacă vei lua 2%. Ti se explică frumos că scopul e să aduci tu alţi oameni în “afacere” şi să iei comision de pe ei.


Indiferent ce vei spune, încercând să refuzi politicos, Săndel şi prietenul său Dorel Coordonator se vor instala la tine pe canapea şi nu se vor da duşi de acolo, încercând vreme de 2-3 ore să-ţi explice “avantajele unei investiţii pe termen lung”. Care de obicei e o asigurare de viaţă cu acumulare de capital, gen “dă-ne tu nişte bani (mulţi) timp de vreo 30 de ani, apoi îţi vom da şi noi cât o să vrem”. Şi ce-i mai important, transformă-te şi tu într-un cronofag care îţi vei teroriza prietenii propunându-le fantastica afacere. Vei ajunge un nefericit cu un dosar în braţe, evitat de toţi prietenii şi care îţi vei sfârşi existenţa mizerabilă în singurătate, băloşind pe telefon şi propunând întâlniri la casele victimelor.


În decursul vremii am căzut victimă cam aşa:

- Unui a de la Generali Asigurări de viaţă ( eram începător, aveam o scuză ).

- Unora de la Amway de care nu am mai scăpat luni întregi.

- Uneia care vindea nişte aspiratoare cu apă ( o revoluţie tehnologică la vremea aceea ), de care iar nu am scăpat o perioadă bună de vreme şi care tot venea pe la mine să-mi aducă nu-ştiu-ce fişe şi să-mi ceară contactele cunoscuţilor mei.

- Unor pipiţe tot de la Generali asigurări de viaţă, care insistau să mă asigure şi să mă bage în reţea, deşi le-am spus că eu voiam să fac doar RCA-uri.


Fiindcă m-aş întinde aici cam mult să povestesc toate păţaniile astea, o să mai fac o parte sau două în care o să vă povestesc aventurile cu aspiratoarele şi cu Generali.


va urma