Miss “Cea mai Futabila Urâtǎ”

Sǎ presupunem cǎ într-un sat oarecare dintr-o ţarǎ oarecare dintr-un continent oarecare denumit Europa se organizeazǎ un concurs de miss. Satul nu se aflǎ în Ucraina, Rusia, Moldova sau vreo altǎ ţarǎ cunoscutǎ pentru bunǎciuni, ci mai curând într-o ţarǎ gen Marea Britanie sau Olanda în care femeile sunt un fel de bǎrbaţi cu mai puţin pǎr, care trag la mǎsea la fel de vârtos ca aceştia din urmǎ.

Presupunem cǎ tu ai fi un sǎtean printre respectivii şi ai de ales între o grǎmadǎ de femei care de care mai grase, mai bǎtrâne şi mai urâte. Cea mai frumoasǎ dintre ele e o combinaţie între Elton John si Oprah. Fiecare om însǎ este obligat sǎ voteze. Întrebarea mea este desprinsǎ oarecum din Caragiale : “Hîc, eu cu cine sǎ votez?”.

În primul rând te îmbeţi bine, aşa poate ai o minimǎ şansǎ sǎ guşti spectacolul. E logic sǎ te îmbeţi, doar nu ai cum sǎ mergi la un concurs de femei urâte cu mintea limpede, altfel rişti sǎ-ţi rǎmânǎ pe creier nişte sechele care sǎ se moşteneascǎ genetic la şapte generaţii dupǎ tine. E ca şi mersul într-un club mic şi plin de fum, în care se înghesuie de trei ori mai mulţi indivizi transpiraţi decât capacitatea clubului. Nivelul tǎu de inteligenţǎ, oricât de prost ai fi, nu e compatibil cu ideea de avea vreo plǎcere dintr-o astfel de experienţǎ. O soluţie ar fi sǎ-ţi laşi acasǎ o parte din creier şi s-o recuperezi la întoarcere, dar cum aşa un procedeu nu s-a inventat încǎ, singura soluţie ar fi sǎ te îmbeţi bine. Mnoah, sau sǎ te droghezi, dar e mai scump, ilegal şi provoacǎ dependenţǎ.

Sǎ presupunem deci cǎ ai ajuns,  beat,  la un concurs de miss în care eşti obligat sǎ votezi cea mai puţin urâtǎ consǎteancǎ. Priveşti oripilat defilarea de şunci, riduri şi feţe pentru care burka ar trebui sǎ fie obligatorie. Te tot întrebi, nǎucit, pentru care din ele sǎ votezi, şi în cele din urmǎ te hotǎrǎşti sǎ îţi dai votul celei mai futabile femei. Bineînţeles, când zic “futabilǎ” mǎ refer una pe care ai fute-o la beţie şi cu zece pungi în cap. Eventual pungi de plastic.

Te tot holbezi prin lentila de vodcǎ şi vin prost din faţa ochilor tǎi şi, oricât te uiţi,  habar n-ai pe care sǎ zici cǎ ai fute-o. Nu eşti suficient de beat nici mǎcar pentru asta, dar dacǎ mai bei rişti sǎ borǎşti şi sǎ se ducǎ şi efectul de care beneficiezi în prezent.

Vine momentul votului şi eşti încǎ nehotǎrât. Toţi ochii sunt aţintiţi spre tine, oricât de beat ai fi şi cât de tare te-ar durea în pulǎ ştii cǎ trebuie sǎ votezi, altfel îţi va merge vorba cǎ din cauza alcoolului n-ai putut lega douǎ vorbe. În ultima clipǎ ai o revelaţie: urâta aia micǎ din colţ.

Pe aia o s-o votezi. De ce? Pǎi stǎ peste drum, ai ei au o casǎ mare, taicǎ-su a tǎiat doi porci şi are o vie imensǎ pe deal şi un beci plin de butoaie de vin bunicel.

Pe aia o s-o votezi. De ce ? Pǎi e logic. Chiar dacǎ de muţumirile ei nu ai nevoie ( şi când zic mulţumiri mǎ gândesc la o înghesuitǎ în podul cu fân, de care o sa fugi ca dracu’ de tǎmâie ), poate tac-su îţi va fi recunoscǎtor şi o sǎ te alegi cu vreo plasǎ de cârnaţi şi câteva kile de vin. De bucurie cǎ a ajuns şi fi-sa  Miss Cea Mai Futabilǎ Urâtǎ.

Votezi în gura mare, ca sǎ audǎ şi ea, şi tac-su şi tot satul. Eşti împǎcat cu gândul şi speri sǎ pice ceva. Ajuns acasǎ pe şapte cǎrǎri, dupǎ 5 cǎzǎturi, scoţi de sub pat Libertatea din august anul trecut, deschizi la fata de la pagina 5, tragi o labǎ semitristǎ şi te culci cu gândul la fotomodele.

           

            Între timp, primarul şi consilierii se duc şi îi ciomǎgesc bine pe nişte tipi cu care aveau ei o treabǎ mai veche, urmând ca a doua zi sǎ anunţe în gura mare în sat cǎ respectivii voiau sǎ se caţere în pomul de deasupra scenei şi sǎ se pişe pe concurente, stricând astfel frumuseţe de spectacol.

Asta este, dragii mei, povestea romanţatǎ a megaconcursului Eurovision.

-       Sfârşit -

La puşcǎrie – ep.2

Motto: „Sunt zile bune sau rele, rǎmâne totul aici, si dacǎ nu ai cazier nu prea conteazǎ ce zici” – BUG Mafia – Dupǎ Blocuri

Cei trei malaci se pregǎtirǎ de acţiune. Dar în acel moment, ceva extrem de interesant se întâmplǎ, care le captǎ atenţia tuturor şi schimbǎ dramatic cursul evenimentelor din duş.

Prima dată se auzi un scârţâit. Nimeni nu băgă însă de seamă acest fapt, deoarece Cei Trei Malaci erau prea ocupaţi cu altfel de băgat decât de seamă, iar Andi era prea ocupat cu minimizarea forţei de frecare. Apoi se auzi un geamăt prelung urmat de un vaiet. Nici asta nu fu un semnal de alarmă, deoarece gemetele şi vaietele sunt comune în aceste situaţii colegiale. Doar Andi tresări surprins, pentru simplul motiv că geamătul nu-i aparţinea, aşa cum se era firesc să se aştepte.  După care, ceva extrem de ciudat se întâmplă: se făcu brusc frig. Un frig pătrunzător, care îţi făcea coaiele pielea de găină.

Andi gândi tâmp: “ce schimbătoare a devenit vremea în deşert de când cu încălzirea asta globală! “

Malacul principal gândi inteligent: “cineva ar trebui să închidă un geam”. Rămăsese cu fixul cu închisul geamului pentru că îşi trăise primii trei ani din viaţă în Ţinuturile Nordice, înainte ca tatăl lui să fie închis pe viaţă pentru vânzare ilegală de material cu copyright, iar el să ajungă în Centrul de Detenţie şi Reeducare Preventivă pentru Minori. Îşi amintea vag că tatăl lui aşa răcnea de fiecare dată când în casă se făcea frig. După cum se dovedise, reeducarea preventivă nu dăduse roade, el fiind prins împreună cu alţi minori în timp ce se uitau la un film porno cu copyright. Toţi fuseseră găsiţi vinovaţi şi răspândiţi în colonii de muncă forţată din tot Sectorul.

Ceilalţi doi malaci nu gândiră deloc, ci schimbară doar priviri derutate. Nimic din experienţa lor de malaci nu se potrivea cu frigul brusc şi pătrunzător care cade deodată peste tine. De fapt nu prea ştiau ce e acela frig, deoarece trăiseră jumătate de viaţă în deşertul nesfârşit din afara lagărului, iar cealaltă jumătate în interior, după ce nişte pachete de date rătăcite ajunseseră în subreţeaua lor. Aceasta era de fapt o infracţiune minoră şi orice avocat bunicel i-ar fi scos, dar cum familiile lor erau prea sărace pentru un avocat, fuseseră găsiţi vinovaţi şi încarceraţi preventiv în lagărul de muncă forţată din vecinătate, conform principiului sănătos : “mai bine să plătească un nevinovat, decât să scape un vinovat”.

După frigul pătrunzător se auzi un zornăit îngrozitor de lanţ apoi nişte paşi apăsaţi apoi un fel de tornadă zăpăci şi mai tare toate lucrurile. Andi pierdu şirul evenimentelor şi nici în ziua de azi nu poate spune cu precizie cum s-a întâmplat totul. Cert e că la capătul a maxim zece secunde, cei trei malaci erau aşezaţi pe burtă, fiecare chinuindu-se să-şi scoată din anus câte o bâtă de baseball voiniceşte împinsă. Fireşte, cu partea groasă în faţă. Primul gând care îi trecu prin creier fu: “Uite dom’le cum se înmulţesc bâtele astea de baseball. Mai ‘nainte era doar una, acum sunt trei. Şi nu în curul meu.”. Acest lucru îl puse pe gânduri timp de cinci minute.

Îl scoase din contemplare o scatoalcă prietenească peste cap, care îl dădu de-a dura până în colţul celălalt al duşului. Privi întrebător în jur, şi văzu o siluetă mică, bărboasă şi translucidă levitând la treizeci de centimetri de podeaua de beton. Încercă să ghicească pentru a nu părea prost:

-          Statu-Palmă-Barbă-Cot ?

Arătarea se uită urât la el, sau cel puţin aşa i se păru lui Andi, pentru că de fapt ochii nu se prea distingeau în ectoplasma translucidă. Aceasta din urmă tună spre el.

-          Boc!

-          Poc? – încercă din nou Andi.

-          Nu poc, prostovane! Boc! Eu sunt Boc, Fantoma Închisorii. Cel ce Bântuie Duşul, Spaima Vestiarelor, Apărătorul Inocenţilor. Nu ai auzit de mine?

-          Am auzit ceva legende – se dezmetici Andi. Nu eşti tu fantoma celui mai mare pirat informatic al tuturor timpurilor?

Fantoma oftă profund din toţi cei trei plămâni pe care nu îi mai avea.

-          Asta e versiunea oficială. M-au închis pentru piraterie informatică, conform ACTA, art. II.3.14. De fapt eu am fost un simplu prim-ministru, iar vina mea a fost că am vrut să mă răzbun...

-          Aşa, şi...

-          Am fost dat pe post de către Securitatea lui Băsescu, filmat gol puşcă în timp ce mă schimbam într-un vestiar dintr-o sală de fitness, cu scopul de a fi discreditat şi înlocuit cu Elena Udrea.

-          Aşa, şi....

-          Şi am făcut şi eu să apară pe post un film porno real cu Băse şi Elena Udrea. Cum ACTA abia intrase în vigoare, am fost acuzat şi închis pe viaţă. Am murit în acest duş, cu o bâtă de baseball înfiptă în cur de către un fost agent SRI infiltrat printre puşcăriaşi. De atunci nu-mi găsesc liniştea şi bântui fără încetare pe aici...

-          Şi apari de fiecare dată când cineva e în pericol de a fi violat ?

-          Nuuu, ar fi o risipă imensă de energie. Tu ştii câţi quadroni sunt necesari pentru o singură materializare ?

Andi socoti mental, încercând să-şi amintească puţinele informaţii de fizică cuantică şi teoria interspaţialităţii pe care le deţinea din emisiunea (piratată) de pe Discovery Channel Through the Wormhole. Răspunse simplu:

-          Habar n-am.

-          Douăsutepatruzecişinouă! – răcni exasperată fantoma. Orice copil ştie asta.

-          Şi atunci, iertată fie-mi ignoranţa, cum ai apărut în cazul meu? Cum ai ştiut acolo în interdimensionalitatea ta plurispaţială că eram în pericol de a fi violat?

-          Am dat pe Google.

-          !??

-          Google. Avem şi noi acolo. L-am setat să se activeze automat când pe coordonatele duşului ăstuia cineva zice “blondă proastă cu cracii lungi” Doar de acolo mi s-a tras, dacă pot zice aşa. Oricum, salvez doar nevinovaţii, şi ştiu că nu eşti pedofil.

-          Ştii că nu sunt pedofil? – se miră şi mai tare Andi? De unde ?

-          Da, ştiu, tot pe Google a apărut.

-          Eu am tot spus că a fost o eroare judiciarǎ, dar nu m-a crezut nimeni. Într-adevǎr, aveam hardul plin cu 753 de filme porno cu minori downloadat ilegal, dar de unde era sǎ ştiu cǎ blestematul de la care l-am luat redenumise fişierele în “Tânǎr şi Neliniştit – ep.xyz “?

-          Hai c-am tăiat-o – spuse Fantoma lui Boc. Energia mea e pe terminate. Watch your ass, bro! – şi dispăru prin gaura de vierme care se închidea.

Atmosfera din duş redevenise sufocantă, şi un pic ireală. Intorcându-se spre Cei Trei Malaci, care încă nu-şi reveniseră din uimirea penetrativă, Andi întrebă:

- Mai are cineva ceva de comentat?

Din tăcerea celor trei, Andi înţelese că nu.

La puşcǎrie – ep.1

            Andi era singur în sala de duşuri. Lucru ciudat, deoarece deţinuţii de obicei profitau de rarele pauze pentru a da jos de pe ei transpitaţia şi praful care se lipea insistent de piele în timpul muncii grele pe care erau constrânşi sǎ o presteze. De fapt fuseserǎ vreo 2-3 persoane, dar dispǎruserǎ ca prin farmec, iar Andi nu observase acest fapt divers. Dǎduse din umeri cu indiferenţǎ şi gândise mecanic: “Nişte nespǎlaţi!”.

De fapt starea de permanent surmenaj fizic şi intelectual îţi dǎdea o apatie cronicǎ faţǎ de ce se întâmpla în jurul tǎu. Aşa ajungeai dupǎ o perioadǎ în colonia de muncǎ în folosul comunitǎţii din acest deşert blestemat. Intrai cu dorinţa de a socializa cu ceilalţi, te mirai de apatia generalǎ şi de privirile de la indiferente spre acuzatoare spunând parcǎ “io-te dom’le, un alt palavragiu în colonie”.

Totuşi era suspect de linişte, în ciuda jetului de apǎ care se spǎrgea cu zgomot de planşeul de beton armat, împroşcând pereţii scorojiţi, nezugrǎviţi de vreo 50 de ani şi plini de ploşniţe. Erau nişte ploşniţe imense, care pǎreau sǎ aibǎ o inteligenţǎ diabolicǎ. Entomolog emerit cu doctorate în comportamentul ploşniţelor sǎ fii, tot nu puteai pricepe cum drac erau în stare sǎ sarǎ peste farfuriile cu motorinǎ în care deţinuţii puneau picioarele paturilor, şi sǎ urce pânǎ sus ca sǎ le sugǎ sângele.

 Brusc, Andi simţi acea senzaţie de pericol iminent pe care o avea de fiecare datǎ când se afla în pericol iminent şi care îl salvase din câteva pericole iminente prin care trecuse. Chiar inainte de a se întoarce, ghici despre era vorba. Cât de idiot şi de neglijent putuse fi!

Malacul Principal ţinea în mânǎ un lanţ gros şi rânjea satisfǎcut. În spatele lui, cei doi Malaci Secundari rânjeau doar o idee mai puţin satisfǎcuţi decât şeful şi mentorul lor, asta în semn de profund respect. Unul dintre ei ţinea în mânǎ o rangǎ de fier, celǎlalt o cǎrǎmidǎ pe care o plimba dintr-o palmǎ în alta pentru a pǎrea mai convingǎtor. Pe uşa întredeschisǎ se vedeau alte douǎ umbre de malaci, care fǎceau de pazǎ. Era clar, fusese un plan diabolic, menit sǎ-i strice ziua.

-          Bombonel, ai scǎpat sǎpunul – rânji Malacul Principal, privind cu subînţeles spre Malacul Secundar 1.

-          Şi ai grijǎ cǎ e alunecos pe jos, sǎ nu cazi şi sǎ te rǎneşti când te apleci – rânji cu un subînţeles doar cu o idee mai redus Malacul Secundar 2.

În limbajul nescris al puşcǎriei, asta însemna o invitaţie subtilǎ adresatǎ de unul sau mai mulţi indivizi unuia singur, în general prins în curul gol, de a se apleca şi de a se lǎsa iubit anal cu o tandreţe relativǎ. Andi se blestemǎ în gând pentru cǎ fusese atât de neglijent. Acum se prefigura cu probabilitate din ce în ce mai mare un eveniment anal nedorit. Îşi adunǎ gândurile şi rosti cu prudenţǎ:

-          Mulţumesc cǎ mi-ai atras atenţia, dar am unul de rezervǎ chiar aici.

În acelaşi limbaj al puşcǎriei asta însemna un refuz prudent, care lǎsa totuşi o portiţǎ de acceptare a sodomizǎrii obligatorii. Ce drac, doar nu puteai acepta din prima o astfel de invitaţie. Mai bine luai o bǎtaie bunǎ şi apoi sǎ fii iubit cu bestialitate, dar sǎ câştigi respectul agresorilor decât sǎ cedezi prea uşor, sǎ fii iubit cu bestialitate şi sǎ scapi de bǎtaie, dar sǎ fii considerat o ţintǎ accesibilǎ data viitoare.

-          Apleacǎ-te, pedofil nenorocit ce eşti! – urlǎ Malacul Secundar 1. Ia-o la caca ca un bǎrbat. Sǎ simţi şi tu ce simt copilaşii ǎia de pe net!

Era clar acum care era problema! Ceilalţi deţinuţi aplicau o altǎ lege nescrisǎ a închisorilor, conform cǎreia pedofilii erau cei mai violaţi puşcǎriaşi. Nu cǎ ceilalţi, consideraţi prospǎturǎ nu ar fi fost, dar în special pedofilii.

Toţi malacii fǎcurǎ un pas ameninţǎtor înainte, agitând cu subînţeles lanţul/ranga/cǎrǎmida. Era un indiciu subtil cǎ timpul de gândire era pe cale sǎ expire. De aici încolo, lucrurile evoluarǎ cu o iuţealǎ incredibilǎ, luîndu-l prin surprindere pânǎ şi pe Andi.

Malacul Principal lovi cu lanţul spre picioarele eroului nostru. Acesta sǎri peste lanţ şi ripostǎ cu un şut în ouǎle Malacului Principal, care se cocoşǎ de durere şi se prǎvǎli în faţǎ. În acelaşi timp, Andi se eschivǎ în faţa rǎngii Malacului Secundar 1 care se îndrepta direct spre capul sǎu. Eschiva nu fu chiar completǎ, ranga lovindu-l în umǎrul stâng şi dezechilibrându-l. Avu însǎ prezenţa de spirit de a-l antrena în cǎdere şi pe Malacul Secundar 2 şi de a-şi înfige dinţii în piciorul acestuia. Acesta urlǎ şi încercǎ sǎ-l ia pe Andi de gât, dar acesta alunecǎ cu mǎiestrie, fiind tot uns de sǎpun. Sǎ mai zicǎ cineva cǎ sǎpunul nu e folositor în unele situaţii.

Norocul lui Andi era însǎ pe terminate. Malacul Principal 1 se prcǎ peste el, într-o poziţie de placaj împrumutatǎ de la rugby. Cum era de vreo 2,371 ori mai greu decât el, şansele de a scǎpa erau extrem de mici, cu toate cǎ se spǎlase cu o cantitate considerabilǎ de sǎpun şi un apucase sǎ se clǎteascǎ. Ceilalţi doi malaci se ridicaserǎ deja şi rânjeau satisfǎcuţi. Andi încercǎ ultimul as pe care îl avea în mâneca pe care n-o avea la el:

-          Bǎieţi, v-am spus cǎ eu mǎnânc în fiecare zi sticlǎ pisatǎ fin?

-          Ce zice ǎsta ? - întrebǎ nedumerit Malacul Principal.

-          Zice cǎ mǎnâncǎ sticlǎ – completǎ inteligent  Malacul Secundar 2.

-          Aşa, şi care-i faza ? - întrebǎ şi mai nedumerit Malacul Principal.

-          Faza e cǎ anusul meu a devenit extrem de tǎios pe interior. Mai tǎios ca o lamǎ de cuţit cu cǎlitǎ piliturǎ de oţel înalt aliat. Şi am hemoroizi ca nişte bile de duritatea unui aliaj crom-vanadiu.

Malacul Principal cǎzu pe gânduri. Termenii prea tehnici ca sticlǎ şi hemoroizi depǎşeau capabilitǎţile sale intelectuale uşor reduse. Simţea însǎ o uşoarǎ ameninţare lnedefinitǎ la adresa mǎdularului sǎu mare şi noduros de care era extrem de mândru, ceea ce îl neliniştea întrucâtva. Îl scoase din încurcǎturǎ Malacul Secundar 1 care veni cu o idee genialǎ:

-          Propun sǎ-l încercǎm cu bâta aia de baseball. De preferat cu partea groasǎ. Dacǎ zice adevǎrul ar trebui sǎ rǎmânǎ urme. Dacǎ minte, îi tragem o mamǎ de bǎtaie şi-l violǎm dupǎ aia cu bestialitate.

Toţi trei malacii schimbarǎ priviri aprobatoare. Încǎ odatǎ Malacul Secundar 1 îi scosese din încurcǎturǎ prin inteligenţa lui cu 2 nanometri mai ridicatǎ decât a celorlalţi, oferind soluţii salvatoare la problema aparent de nerezolvat. Andi simţi cǎ lumea se nǎruieşte în jurul sǎu. Cu ultimele puteri îngǎimǎ:

-          Bǎieţi, fiţi gentili cu caca meu!

-          Nici o grijă – rânji Malacul Principal. O să ne imaginăm că eşti o blondă proastă cu cracii lungi.

Cei trei malaci se pregǎtirǎ de acţiune. Dar în acel moment, ceva extrem de interesant se întâmplǎ, care le captǎ atenţia tuturor şi schimbǎ dramatic cursul evenimentelor din duş.

Va urma

La facultate – ep.1

Toamnǎ. Vânzolealǎ mare. Liste peste liste, şi studenţi care se cautǎ pe ele. Restanţe, Re-uri, Re-re-uri. Studenţi de an mai mare care intrǎ în holul Universitǎţii şi se îndreaptǎ cu pas sigur spre sǎlile în care trebuie sǎ ajungǎ, pentru susţinerea vreunei prezentǎri sau disertaţii. Studenţi de an mai mic, care intrǎ cu pas şovǎielnic şi îşi cautǎ din ochi eventualii colegi de restanţe. Unii dintre ei, probabil la prima restanţǎ, speriaţi cǎ un vor mai primi bursǎ, sau, mai rǎu, cǎ pǎrinţii un le vor mai da bani dacǎ o zbârcesc şi la examanul acesta.

Şi, bineînţeles, BOBOCII. Şi, mai ales, BOBOACELE. Unele înalte şi zvelte, cu fuste care se terminǎ înainte de a începe, mândre de a se numǎra printre studente şi dornice de a face o primǎ impresie cât mai favorabilǎ. Altele pitice şi grase, vizibil intimídate, dar încercând şi ele sǎ nu lase sǎ se vadǎ acest fapt. Bǎieţi de toate culorile, de la foşti macho ai clasei a 12-a, acum destul de retraşi şi circumspecţi, la tocilarii clasei, niciodatǎ bǎgaţi în seamǎ sau invitaţi la chefuri, conştienţi cǎ îşi vor pǎstra statutul pe tot parcursul facultǎţii, în cel mai bun caz. În cel mai rǎu vor fi invitaţi la câte un chef doar pentru a fi îmbǎtaţi şi a-şi bate lumea joc de ei, a le face poze şi filme deocheate, care vor fi urcate inevitabil pe net, iar ei vor ajunge bǎtaia de joc a întregului an, dacǎ un a întregii facultǎţi.

Dorel şi George stǎteau deoparte şi studiau cu un ochi de expert toatǎ aceastǎ harababurǎ. Ei erau cei mai liniştiţi şi siguri pe ei, siguranţǎ datǎ de cei şapte, respectiv şase ani de experienţǎ în facultate. Pe principiul arhicunoscut “Primii şapte ani îs grei/ Pân’ajungi în anul trei”. De când se introdusese sistemul de credite, care îţi permitea sǎ repeţi la nesfârşit un an şi sǎ-ţi iei examenele pe rând, câte 2-3 în fiecare an, ei erau studenţii eterni. Le plǎcea acest status-quo, şi nu l-ar fi schimbat pe nimic. Pǎrinţii ştiau cǎ ei terminaserǎ facultatea de mult şi se angajaserǎ, din nefericire pe foarte puţini bani, deci trebuiau susţinuţi în continuare, ştiut fiind faptul cǎ viaţa în Capitalǎ era foarte scumpǎ, mai ales chiriile. În schimb, ei se rǎmǎseserǎ în campusul universitar, stǎteau pe la colegi, mereu alţii, câteodatǎ pe la prietenele temporare, pe care le schimbau la fiecare maxim douǎ luni, sau când acestea se sǎturau de cei doi paraziţi care le mâncau toatǎ mâncarea cǎratǎ în sacoşe de acasǎ, umblau beţi trei-patru zile din şapte şi se dǎdeau la toate prietenele lor.

De fapt cei doi stǎteau la vânǎtoare. Studiau cu ochi expert “fufele” de anul 1 care treceau pe lângǎ ei şi dǎdeau note.

-       Şase, şase! Ia uite la aia ce bunǎ e ! – titrǎ Dorel cu ochi expert.

-       Care mǎ? Aia? – întrebǎ George scuipând o sǎmânţǎ printre dinţii crǎcǎnaţi din faţǎ.

-       Da mǎ, aia în roşu. Cred cǎ are cracii de minim 1.20

-       Şasecincizeci, maxim şaseoptzeci.

-       Du-te mǎ, io zic un opt aşa.

-       Opt pe dracu’ Dorele. Îmbǎtrâneşti, îţi scad stanardele. Acuma’ 2 ani nici un te-ai fi uitat la aia.

-       Eşti prost! Ştii care e problema ta? Nu gândeşti în perspectivǎ. Are moacǎ de fatǎ cuminte, care primeşte de acasǎ. Pun pariu cǎ la aia aş putea sta vreo trei luni moca, numa’ s-o fac sǎ se îndrǎgosteascǎ ca proasta de mine.

-       Hai mǎ, da’ e urâtǎ. Un vezi ce nas mare are?

-       Da’ mǎ, dar nu vezi ce cur?

-       Mda, curu’ e acceptabil. Auzi, crezi cǎ învaţǎ bine ?

-       Cui drac’ îi pasǎ cum învaţǎ mǎi Dorele ?

-       Mie îmi pasǎ. Dacǎ învaţǎ are bursǎ, cǎmin…trai asigurat.

-       Îmbǎtrâneşti Dorele, îmbǎtrâneşti. Acu’ trei ani un-ţi pǎsa de prostii din astea. Şi ştii şi tu cum e cu învǎţatul. Vin generaţii tot mai slabe. Anul ǎsta doar 30% au luat bacul, iar facultǎţile un mai au de unde alege.

-       Mda, mare problemǎ. E de cǎcat.

-       Aşa-i, e de cǎcat. O sǎ ajungǎ rǎu-rǎu societatea noastrǎ cu atâţia proşti care fac facultatea. Tu ştii cǎ anul trecut am avut o colegǎ care habar n-avea sǎ tortureze o mâţǎ?

-       Hai pe bune!

-       Sǎ-mi sarǎ ochii dacǎ te mint. La primul seminar i-a bǎgat fierul roşu prin cur pânǎ în gât, de i-au ieşit ǎleia ochii prin gurǎ.

-       Habarnişti dom’le! Nu ştiu ce naiba învaţǎ ǎştia în liceu. Chestiile astea sunt elementare. Eu în clasa şasea scoteam 3 kilowaţi dintr-un amǎrât de guşter.

-       Haha, numai 3 kilo? Eu am scos 4,6 şi nici mǎcar un trecusem într-a cincea.

-       Bine cǎ eşti tu deştept!

Va urma

Pentru mult iubitul şi stimatul ion iliescu

          Cu ocazia a 22 de ani de la victoria Revoluţiei Române din decembrie 1989, sǎ ne unim glasul pentru a-i ura pǎrintelui nostru întru democraţie, Ion Iliescu, acest emanat spontan al unei mişcǎri bine pregǎtite, tot ceea ce ne lasǎ inima.

          Pentru a uşura trimiterea mesajelor, am pregǎtit o scrisoare standard, pe care doar trebuie sǎ bifaţi caldele voastre urǎri. De asemenea, acelaşi model poate fi folosit şi cu ocazia altor evenimente din viaţa ilustrului, sperǎm cât mai puţine de acum încolo.

          Listaţi, completaţi şi trimiteţi-i cât mai mulţi. Sǎ simtǎ şi el cǎ-i aniversare.

Dani Şeful Tuturor

            Încǎ din fragedǎ pruncie, DANI din satul Botuşel, comuna Fundu Moldovei, judeţul Suceava a fost un individ diferit de ceilalţi. Din cauza inteligenţei sclipitoare - implicit a calortei craniene cu 2 numere mai mari decât a celorlalţi copii de vârsta lui – era poreclit "Deşteptul", lucru care îl încânta foarte tare, deşi nu inţelegea de ce toatǎ lumea râdea înfundat când era strigat în felul acesta. A pus însǎ acest fapt pe seama invidiei rǎutǎcioase a celorlalţi copii, fiind binecunoscut faptul cǎ în general copiii sunt invidioşi şi rǎutǎcioşi cu cei supradotaţi.

Din familie doar mama sa a ştiut sǎ exploateze talentele ascunse ale micului DANI, aceasta trimiţându-l mereu dupǎ cartofi şi ceapǎ doar cu basca sa superîncǎpǎtoare.

De mic copil talentele sale s-au manifestat în lumea artisticǎ şi a ştiinţei, fiind fan Andreea Raicu, Mǎruţǎ, precum şi mare pasionat de fizicǎ cuanticǎ şi de cǎlǎtoria în timp. Era de asemenea un tip sociabil şi, deşi nu prea ieşea din casǎ,  avea peste 500 de prieteni pe Facebook şi era nelipsit de pe Twitter.

Necazurile lui DANI au început de timpuriu, când s-a declarat pe Facebook un mare fan al emisiunii Through the Wormhole cu Morgan Freeman, mai ales a celor în care venea vorba de fizicǎ cuanticǎ, lumea subparticulelor şi cǎlǎtoria în timp. Dus consultul psihiatric anual obligatoriu care se fǎcea împreunǎ cu clasa, psihiatrul i-a mǎrturisit îngrijorat învǎţǎtoarei:

“ Nu am mai întâlnit copil de clasa I-a sǎ fie pasionat de cǎlǎtorii în timp. Dupǎ pǎrerea mea - şi a altor specialişti – este vorba de un sindrom post-traumatic legat de dispariţia prematurǎ a cǎţelului sǎu, Snoopy, care a fǎcut atac de cord în timpul unei poşte câineşti, în timp ce aştepta sǎ-i vinǎ rândul la cǎlǎrealǎ. Ghinionist câine.Nici mǎcar nu a murit fericit.  "

Dupǎ episodul cu Facebook-ul, DANI a intrat în contact virtual cu nişte fizicieni belgieni de culoare de la – ziceau ei – institutul Max Plank din Germania. DANI a fugit la un moment dat de la ore pentru a participa la un seminar de fizicǎ experimentalǎ la Bucureşti. Nu micǎ i-a fost uimirea când s-a trezit sechestrat într-o garsonierǎ din Ferentari şi sodomizat timp de o sǎptǎmânǎ de trei ţigani în cǎlduri. Fapt care se putea ghici cumva şi din ultima lui postare de pe Twitter de dinainte de a i se confisca smartphone-ul :

" BRB. O iau la caca!!! "

            La proces, cei trei ţigani au avut de declarat în apǎrarea lor urmǎtoarele :

            " De unde era sǎ ştim, mâncaţi-aş cǎ nu e gǎozar? La noi în Ferentari, când te declari fan Morgan Freeman şi zici cǎ îţi place Worm-Hole e clar cǎ iţi plac ţiganii gay!”

            Scǎpat din Ferentari, cu ruşinea în suflet faţǎ de cei 500 de prieteni de pe Facebook care îl tot întrebau dacǎ acum s-a prins cum vine treaba cu gaura de vierme, şi-a anulat abonamentul la Internet mobil şi a fugit în lume, urcându-se aleator în trenul Iaşi-Timişoara. Fiind încǎ la o vârstǎ fragedǎ şi având nevoie de ocrotire pǎrinteascǎ, a fost adoptat de o familia de porumb din Jebel, jud. Timiş, alǎturi de care a trǎit fericit timp de aproape un an. Tata porumb îl învǎţa sǎ sperie ciorile care dǎdeau tarcoale coceanului familial, iar mama porumb îl antrena în exclusivista artǎ a cǎutatului de râme. Trebuia sǎ fii iute ca sǎ prinzi o cantitate suficientǎ de râme pentru masa de prânz, acestea fiind reputate ca alergǎtori înǎscuţi şi maeştri în arta camuflǎrii.

            DANI simţea cǎ îşi gǎsise liniştea sufleteascǎ, moment în care s-a produs o tragedie inexplicabilǎ. Era undeva pe la sfarşitul toamnei, când familia sa adoptivǎ a cǎzut seceratǎ de o combinǎ. În faţa acestei drame, DANI a fost nevoit sǎ ia din nou drumul pribegiei, rǎmânând cu o gravǎ intoleranţǎ faţǎ de mǎmǎligǎ şi cu accese de furie inexplicabilǎ şi necontrolatǎ când simţea miros de popcorn. De asemenea, a rǎmas cu o ciudatǎ capacítate extrasenzorialǎ de a detecta orice lan de porumb pe razǎ de zece kilometri şi de a intra în contact telepatic cu orice ştiulete mai lung de douǎzeci de centimetri.

            Pribeag din nou pe strǎzile Timişoarei, a fost racolat de o gaşcǎ de aurolaci acuiaţi în Gara de Nord. Inhalaţiile repetate de lac de parchet Palux i-au sporit capacitǎţile extrasenzoriale. În transǎ pretindea cǎ poate comunica cu sticlele de ulei de porumb de la alimentara din fata gǎrii - pe care le numea afectuos “tatǎ” – spre admiraţia colegilor sǎi de trotuar. A ajuns repede mentorul lor spiritual şi şef de gaşcǎ, lucru care se putea intui uşor din id-ul sǎu de mess:  sefu_tuturor_dani84

            Tot pe stradǎ a fost remarcat de liderul unei grupǎri de recuperatori, care, impresionat de poveştile lui Dani despre tapetul scorojit al garsonierei din Ferentari, l-a luat sub aripa sa ocrotitoare şi l-a iniţiat în nobila artǎ a recuperǎrii debitelor şi a zdrobirii lente a degetelor cu uşa şi cu cǎrǎmida. Aşa a trǎit Dani Şeful Tuturor pânǎ la 29 de ani în mediul select al recuperatorilor şi peştilor din Timişoara. La a 29-a aniversare a primit în dar de la mentorul sǎu - acum un bǎtranel simpatic retras la pensie într-un fotoliu de parlamentar – un lanţ de aur cu cruce de aur, pe care era gravat în relief motto-ul care l-a cǎlǎuzit pe Dani în carierǎ:

            “ Debitor ce nu plǎteşte, degetele i le zdrobeşte. Trǎiascǎ porumbul! Moarte ţiganilor! ”

            Un singur regret l-a urmǎrit pe Dani în viaţǎ, mai ales in ultimii 23 de ani, de când şi-a pierdut virginitatea analǎ : nu a gǎsit o fatǎ care sǎ nu-l lase sistematic sǎ-şi plǎteascǎ singur biletul la film. De unde sǎ aibǎ un biet bǎiat sǎrac din Fundu Moldovei bani de film? Nişte materialiste toate, şi curve pe deasupra. Astfel, a apelat la ultima sa şansǎ de a gǎsi o gagicǎ aşa cum vrea el, de “maxym” 35 de ani care sǎ nu se gândeascǎ doar la banii (ei) – anunţul la ziar.

Înduioşat de povestea tristǎ a lui Dani, am decis sǎ public şi pe acest blog anunţui sǎu complet din PubliTim online. Haideţi sǎ-l ajutǎm pe sǎracul bǎiat sǎ-şi gǎseascǎ dragostea adevǎratǎ. Scrieţi-i cat mai mulţi.

http://www.publi24.ro/anunturi/matrimoniale/el-pentru-ea/anunt/caut-jumatatea/7b096c7171616151.html