A greşi gaura e omeneşte

Dar totuşi, e faci când nimereşti gaura greşită ?

a) Faci pe prostul: “A, scuza-ma, nu mi-am dat seama. Am nimerit cumva în locul greşit ? “

b) Empatizezi cu victima: Draga mea, ştiu prin ce ai trecut. Şi eu am fost prins odată într-un colţ de o gaşcă de gay în călduri...

c) Profiţi de ocazie: lasă că nu-i nimic, pisi, tot trebuia să ajungem odată şi odată la faza asta.

d) Dai dedicaţii muzicale în care îţi cei iertare:

P.S: Îmi place partea cu: “ I want to make thing better/ I wanna make it all right/ Il you want you can put on a strap-on/ And give it back to me all night “

Asta da dovada de iubire. Câţi dintre voi ar face aşa ceva ?

e) Rânjeşti satisfăcut, chiar dacă ai luat-o peste cap şi continui singur:

Voi ce aţi face ?

Profetul – episodul 3

Avertisment: Dacă citeşti textul următor îţi vor cădea coaiele şi îţi va creşte păr pe limbă ( dacă eşti băiat ) sau ţi se vor micşora ţâţele şi te vei umple de coşuri (dacă eşti fată). În plus vei fi urmărit toată noaptea de omuleţi roşii cu coarne, coadă şi tridente înroşite în foc cu care te vor înţepa în cur. Asta pe veci, chiar şî după ce o să dai colţul.

Serios, dacă nu-ţi plac textele care sunt “contra” doctrinelor atât de adânc înrădăcinate în creierul maselor de mii de ani, mai bine nu citi textul de mai jos şi scuteşte-mă de comentarii indignate.

Episodul 1 Episodul 2

Vindecările miraculoase erau o sarcină mult mai complicată decât s-ar crede, chiar dacă dispui de cea mai avansată tehnologie din Univers. Mult mai greu decât să faci scamatorii pe care le-ai programat din timp. Greutatea nu consta în faptul că majoritatea bolilor primitivilor n-ar putea fi vindecate, ci în faptul că trebuia să pui diagnosticul şi să vindeci orice fel de boală pe loc, dând în acelaşi timp impresia că ai făcut totul cu mana goală. Asta obiectase Elenor când Eli îi spusese ce are de făcut.

- Iarăşi îţi faci prea multe griji şi te implici prea tare. Uiţi că tu nu trebuie decât să joci un rol, iar toată munca este făcută de echipa din spate – îl liniştise acesta.

- Bine, dar cum veţi face treaba efectivă? Din câte ştiu eu vindecarea la distanţă şi instantanee a oricărei boli imaginabile este imposibilă. Chiar şi pentru noi.

- Ei, şi tu acuma. Facem ce putem şi noi. Majoritatea bolilor au fost repertoriate şi există metode rapide de diagnosticare şi tratare. Pentru restul, cei şchiopi, orbi sau pe moarte însă este suficient să dăm impresia unei vindecări, până la trecerea circului. Este întotdeauna spectaculos să vezi un olog care umblă aşa deodată, chiar dacă asta nu durează decât câteva zile, până la trecerea efectului serului injectat cu ajutorul unei micro-sonde invizibile. Tot ce contează este să se răspândească vorba.

- Şi cu oamenii ce se va întâmpla după câteva zile? Chiar nu-i puteţi vindeca de tot?

- Ce-ţi pasă ţie? Vor reveni la starea de sănătate iniţială sau vor ajunge chiar mai rău, din cauza suprasolicitării sistemului nervos, indusă de ser. Poţi să-i previi că acest lucru se pote întâmpla din cauza lipsei lor de credinţă. E un motiv bun pentru ei. Şi apoi o vindecare totală ar costa mult prea mult.

Aşa îşi începuse nefericitul Elenor munca de pseudovindecare de bolnavi. Toţi îl priveau ca pe ultima lor şansă, oamenii veneau la el plini de speranţă, plecau şi cu mai multă speranţă, dar în câteva zile majoritatea descopereau crudul adevăr: totul era o iluzie. Ologii îşi reveneau la starea iniţială şi rămâneau legume sau mureau datorită supradozelor de stimulenţi care le epuizau corpul. Orbii se trezeau peste câteva zile cu creierul prăjit din aceleaşi motive. Surzii deveneau hipersensibili la orice sunet şi se retrăgeau în peşteri sau în locuri izolate pentru a scăpa de teroarea zgomotelor. De fapt acest lucru era convenabil, despre ei răspândindu-se zvonul că deveniseră sfinţi şi se retrăgeau în căutarea lui Dumnezeu.

Cel mai grotesc lucru fusese atunci când “înviase” un mort de câteva zile. Fusese absolut cumplit să vezi cadavrul, animat cu ajutorul unor substanţe speciale, cum iese din mormântul săpat în stâncă şi merge de unul singur. Bineînţeles că efectul ţinuse doar o săptămană, iar “înviatul” fusese în acest un zombi sălbatic şi fără discernământ, care stătea într-un colţ urlând şi mormăind fraze de neînţeles, lucru pus pe seama unei pretinse “iluminări”. La sfârşitul efectului substanţelor animatoare, cadavrul ambulant fusese “răpit la cer” într-o navetă de transport, pentru a nu dezamăgi gloata.

Elenor şi echipa trebuiau să se mute constant, pentru a nu fi demascaţi. Oricum, se părea că planul funcţiona de minune, primitivii nepunând prea mult la îndoială puterile Profetului. Elenor era deprimat. Ar fi preferat să nu facă parte din înşelăciunea aceasta colosală, dar era conştient că trebuia să meargă până la capăt. Ceea ce-l speria însă erau două lucruri: Primul că stăpânirea romană nu vedea deloc cu ochi buni ridicarea unui nou lider care să le submineze autoritatea şi îl supravegheau tot mai îndeaproape prin spioni plătiţi. Al doilea lucru era că gloata devenea din ce în ce mai fanatică şi era în stare să înfrunte cu pieptul gol soldaţii înarmaţi cu săbii şi cu lănci, fiind încredinţaţi că cineva îi va salva, macar în viaţa de apoi, dacă nu pe loc. Îşi făcuseră un titlu de glorie în a muri pentru Credinţa Nouă. Se plânsese de acest lucru:

- Cred că am exagerat un pic cu condiţionarea asta. Oamenii nu mai au nici o frică şi înfruntă orice fel de represiune pentru a mă urma. Acum două zile au fost arşi de vii vreo douăzeci dintre ei care refuzaseră să se lepede de mine, orice ar însemna asta. Acum o săptămână alţi treizeci au fost daţi la animale sălbatice. Nici măcar nu s-au apărat, ba şi-au sfâşiat chiar hainele pentru a fi mai uşor ucişi de acestea.

- Da, am văzut – jubilase Belzebur. Nu e minunat ?

- Cum adică minunat?

- E minunat. Înseamnă că noua religie începe să prindă. E chiar mai repede decât ne-am aşteptat. Clientul e în extaz. Şi apoi unde ai mai văzut tu religie nouă fără victime colaterale? Ia şi tu partea bună: dacă lucrurile merg tot aşa vom putea să-ţi scurtăm misiunea şi să economisim din buget. Cât crezi oare că ne costă o zi din tot circul acesta ?

Elenor continua munca de Profet. Nu avea de ales. Era însă din ce în ce mai puţin convins că toate aceste lucruri vor duce la ceva bun. Văzuse fanatismul, prostia şi instinctul de turmă al fiinţelor de pe această planetă şi prevedea o catastrofă. Şi în plus, misiunea aceasta de…Profet…era de părere că ar fi trebuit încredinţată cuiva cu mai puţine calităţi ca el. Se gândea în principal la calitatea numită Conştiinţă.

- va urma -

Despre bancuri

Nu prea am în obicei să pun pe blog bancuri răsuflate, să râdă toată şunca de mine cum că băăăă, pe ăsta-l ştiam de la grădiniţă, acu’ l-ai descoperit şi tu. După ce l-ai primit pe mail acu’ 5 minute. Pun numai ba-n cur la mine, ba-n cur la mine. Ca în poveştile alea cu corporatişti atâta de futuţi în cur că ajung ele însele gay. Da’ acuma, s-o apunem pe-a dreaptă, fenomenul ăsta al bancurilor e vechi de când lumea. Ce scriu eu aici în general sunt poveşti inspirate mai mult sau mai puţin din realitate. Un banc ce e de fapt? E tot o poveste, dar ceva mai scurtă. E tot un fel de folclor aş zice. Ca şi poveştile alea atâta de povestite şi de răspovestite încât o să le găsim peste tot, în orice limbă posibilă, uneori ajunse bancuri.

Băi, eu de mic am fost băncuros. Îmi plăcea să stau la bancuri cu pretenii, mai ales după ce se goleau primele sticle de ceva. Şi mi-a fost ciudă când a apărut fenomenul ăsta cu bancurile forwardate pe mail, de la corporatist futut în cur la alţi corporatişti şi mai futuţi în cur, aşa ca mine. Mi s-a luat plăcerea de a povesti. Acuma fiecare râde de unul singur în cubiculul lui, apoi apasă forward ca să se râdă şi ceilalţi gnomi înrobiţi, dintr-o listă kilometrică de indivizi cu care nu a mai vorbit de minim patru ani. Trist. Plus că nu mai poţi să le povesteşti, că le ştie deja toată lumea. Nu mai e o chestie care circulă din gură în gură, ci din maţ în maţ. Maţ de reţea, la ce căcat vă gândiţi iară?

În ultima vreme nici măcar bancuri nu mai primesc pe mail. Numa slide-uri în Power Point. Cică o imagine face cât 100 de cuvinte. Un căcat. E de lene. Mai bine trimiteţi bancuri, cât or fi ele de vechi. Io nu înţeleg cine face toate slide-urile alea în Power Point? Cine sunt aceşti oameni? Trăiesc oare printre noi? Respiră oxigen ca şi noi, sau gaz propan de la butelie? Mănâncă_ca şi noi sau mănâncă_căcat cu linguriţa? Sunt oare aceeaşi oameni fără viaţă personală, care au descoperit acum blogurile şi bălesc scriind banalităţi îngrozitoare spre un public invizibil şi uneori inexistent ? Cum căcat să mă pui pe mine să dau jos de pe mail power-point-uri imense, cu caractere rotitoare, care povestesc aceleaşi bancuri pe care le ştiu din clasa a 4-a ? Alea, care se termină cu “forwardează acest slide la 1000 de persoane în 2 minute, sau o cărămidă va cădea de pe casă şi te va hăitui până când, epuizat fiind, vei cădea într-un colţ şi vei implora milă, în timp ce acea cărămidă îţi va devora coaiele pe viu ? “. E horror.

Şi dacă tot veni vorba de bancuri, haideţi să vă povestesc unul răsuflat. Sau uitat. Făceam furori cu el prin facultate. Toate gagicile se umezeau la auzul acestei minunăţii de banc şi îmi şopteau lasciv: “Ia-mă”. Ia să vedem câţi o să faceţi pe deştepţii că-l ştiaţi.

Se povesteşte că odată stăteau doi indivizi pe malul unei bălţi. Unul avea râme pipernicite şi vai de ele şi nu prindea nici un peşte. Celălalt avea râme grase şi frumoase, şi prindea peşti de la 5 kile în sus. Tipul 1 îl întreabă pe tipul 2: dom’le, unde drac’ ai găsit matale râmele astea barosane?

Păi e simplu, ia matale aparatul ăsta, mergi sus în deal, bagi electrozii ăştia doi în pământ şi învârţi de buton la prima poziţie. Din pământ o să iasă râme frumoase ca ale mele.

Zis şi făcut: tipul merge în deal, bagă electrozii, învârte de buton la prima poziţie. Cele mai grase şi frumoase râme din lume încep să iasă din pământ. Omul e în extaz. Dar cum îl roade curiozitatea tare de tot se întreabă: “coae, ce s-o întâmpla dacă învârt mai departe?” Şi mai învârte o poziţie. Din pământ încep să iasă şoareci, şobolani, popândăi, cârtiţe…Încă o poziţie…vulpi, lupi….încă o poziţie…urşi, elefanţi…Mai era o poziţie. Omul o încearcă şi pe asta. La care iese o gaşcă de mineri nervoşi şi-l ia la bătaie.

Poveşti corporatiste – episodul 6

Cum criza e în toi şi posturile bine plătite sunt rare, de fapt orice fel de job nou e rar iar disponibilizaţii se aruncă_ca vulturii la orice fel de anunţ, nimeni nu s-a mirat de numărul mare de CV-uri depuse la următorul anunţ, care suna cel puţin ciudat.

“Căutăm mecanic de locomotivă pentru un trenuleţ turistic, care va plimba angajaţii firmei Vaselina Fină în fiecare dimineaţă la lucru şi in fiecare seară de la lucru. Cerinţe:

- Rezistent la stres şi la fricţiuni mecanice de orice fel.

- Pedant, ţinută impecabilă gen cămaşă albă şi cravată neagră cu picăţele. Pantalonii nu sunt importanţi.

- Persoană sociabilă, veselă şi dinamică, disponibilă şi la solicitări neprevăzute.

Nu este necesară experienţa în domeniul feroviar. Interviul va consta dintr-o singură probă practică”

După zeci de candidaţi respinşi, managerii companiei Vaselina Fină erau deprimaţi. Se plângeau că ce dracu’, în ce ţară au ajuns, că lipseşte mana de lucru calificată, că_cum adică, nimeni nu corespunde aşa unor cerinţe simple. Se zvonea chiar că vor să facă outsourcing în India, unde oamenii sunt mai deschişi la noutăţi. Angajaţii erau înspăimântaţi că îşi vor pierde joburile. Nimeni nu ştia ce să facă. Până când, IT-stul firmei a venit cu o soluţie:

- Fiţi atenţi, am intrat mai demult pe blogul unui idiot care-şi zice Porcuşorul Radioactiv. Avea ăla un sondaj de opinie în care întreba câţi o iau în cur la servici.

- Aşa, şi ? Păi majoritatea o iau.

- Da, dar mai era o rubrică interesantă acolo. Că cică câţi o pun şi de un trenuleţ în fiecare zi.

- Hopaaa, asta ar fi interesant. Şi câţi au răspuns că da?

- Păi optsprezece.

- În afară de noi?

- Nu, cu tot cu noi. Dar noi suntem doar cincisprezece. Şaişpe cu directorul. Înseamnă că mai sunt doi în oraşul ăsta în afară de noi care fac treaba asta.

- Locomotiva şi un vagon. Ezzakt! Şi la ce te-ai gândit?

- Păi să facem oarece head-hunting la concurenţă. I-am şi găsit după IP de la ce firmă sunt.

- Beton frate, mă ocup eu de recrutare – rosti suav secretarul de la HR.

În timp record şi cu un salar cu 50% mai mult decât avea la firma lui, noul mecanic de trenuleţ a fost recrutat pentru firma Vaselina Fină. Acum el este fericit şi conduce cu succes trenuleţul firmei în fiecare dimineaţă spre lucru şi în fiecare seară de la lucru. Angajaţii sunt mulţumiţi că planurile de outsourcing au fost anulate, iar conducerea jubilează.

Urmează un filmuleţ cu noul mecanic în exerciţiul funcţiunii. Este cel îmbrăcat cu cămaşă şi cu cravată. Inimile plăpânde sau stomacele slabe să nu dea clic pe Play. Vorbesc serios.

Templul

Profesorul îşi privi audienţa cu un aer superior. Trebuia să îşi asigure un oarecare ascendent moral asupra lor, lucru la care se pricepea de minune. Erau acolo istorici şi arheologi de renume, veniţi din toate colţurile Sistemului, pentru a asculta prelegerea lui, care era considerată istorică. O linişte mormântală se lăsase în sală. Profesorul savura aceste momente. Dregându-şi glasul, începu prelegerea:

- După cum se ştie, de mii de eoni existenţa acestor temple de pe Pământ a fost învăluită în mister. Nu se cunoşteau multe lucruri despre funcţia şi scopul lor. Recent însă, echipa mea de infoarheologi – şi aici accentuă cuvântul “mea” - a reuşit să downloadeze şi să decripteze o bucată de text de pe un echipament antic de calcul.

În sală se auzi o rumoare pe jumătate de admiraţie, pe jumătate de neîncredere. Profesorul continuă netulburat:

- Conform celor descoperite, strămoşii noştri dezvoltaseră o reţea primitivă de stocare de informaţii denumită internet. Structura de stocare a informaţiilor pe internet se numea blog, iar blog-urile conţineau doar informaţii de încredere, verificate de o comisie specială numită ZeList. Internetul era accesat cu ajutorul unor echipamente extrem de simple, numite laptopuri. Acestea aveau şi mici unităţi de stocare locală, numite hard-disk-uri. De fapt găsirea unui astfel de echipament cu o bucată de hard-disk intact a permis descoperirea funcţiei controversatelor temple.

Rumoarea creştea în sală. Profesorul privi superior peste ochelari, savurându-şi momentul de glorie.

- Deci, acum despre Temple: Conform documentelor pregătite pentru a fi postate pe blog, şi descifrate de echipa mea, societatea in care trăiau strămoşii noştri era profund matriarhală. De fapt templul avea ca funcţie principală venerarea femelelor primitive, umilirea masculilor, iar uneori chiar sacrificarea lor. Da, vorbim în cazuri extreme chiar de sacrificii umane, întâlnite câteodată in societăţile primitive.

- Templul conţinea spaţii largi, uneori de recreere pentru femele, dar având ca principală funcţie adunarea în masă a masculilor, unde erau umiliţi şi puşi să aştepte ore întregi până când li se hotăra sentinţa. Femelele stăteau în camere mai mici, pe care le schimbau frecvent, socializau între ele şi îşi alegeau veşmintele ceremoniale. Ca semn al umilinţei maxime, masculii erau puşi să care veşmintele femelelor, ba chiar li se fura identitatea, care era înscrisă pe bucăţi de plastic, denumite în limbajul antic carduri.

Asistenţa asculta fascinată.

- Şi încă ceva – adăugă Profesorul. S-a găsit şi denumirea antică pentru temple. Ele se numeau Mall-uri.

Ceartă între două intelectuale

- Hai fă mai repede, ce te moşmondeşti atâta ? Ne aşteaptă papagalii ăia.

- Dă-i în pula mea, lasă-i să aştepte. N-ai văzut ce faţă au? Pun botu’ la orice.

- Hai măi, nu zi aşa, că Ionică al meu e simpatic. Dacă ar avea BMW şi nu janghina aia de Logan de la tat’su chiar mi-ar plăcea de el.

- Simpatic pe dracu’. N-ai văzut că se uită in cruce şi când se ambalează îi curg balele?

- Auzi, crezi că al tău e mai breaz ? N-ai văzut că spune bancuri stupide si rade ca prostu’ de unu’ singur cand toată lumea se uită la el şi nu inţelege care e poanta ? Şi că îl sună mă-sa la ora 1 să vină acasă?

- Făăă, tu să nu te iei de Răducu’, da? Măcar el are Audi şi mă duce în Bamboo când am eu chef.

- Da, ca şi cum ai avea tu faţă de Bamboo. Parcă ai fi o paparudă. Tu n-ai auzit că roz cu negru nu se mai poartă din 2005 ?

- Paparudă eşti tu. Şi dacă nu-ţi ţii gura te pleznesc!

- Hai plezneşte-mă să văd dacă te ţine!

- Ce, crezi că n-am curaj?

- Exact, cred că n-ai curaj!

- Serios? Na ia de-aici.

- Uf, stai că nu mai pot.

- Nici io. Pace ?

- Pace.

- Hai să mergem.

- Stai că mi s-a dus naibii tot fondu’ de ten.

- Hai fă, lasă naibii fondu’ de ten. Ne aşteaptă papagalii ăia.

- Dă-i în pula mea, lasă-i să aştepte. N-ai văzut ce faţă au?

.............................

Porcuşor la RoBlogFest 2010

Mă holbam deunăzi pe situl RoBlogFest asa, doar din curiozitate şi ce-mi fu dat să văd? Cineva şi-a făcut de lucru şi m-a nominalizat pentru anul acesta la vreo trei categorii. Sincer, nu mă gândisem să particip.

Personal & Infotainment - Blog colectiv

Personal & Infotainment - Cel mai popular blog

Profesional - Blog cultural (literatura, istorie)

http://roblogfest.ro/competition/87f6a4e1cc8e386f3eb3e7e4fbfc31f7/

- În general când fac un pariu, intru într-o competiţie, dispută sau ceva de genu’ o fac cu ideea de a câştiga. N-am nici o problemă în a participa la vreun concurs în care se dă “examen” din orice, iar rezultatele sunt cuantificabile de către oameni avizaţi. Aici însă e vorba de cantitate, şi nu neapărat de calitate. Ştiu că cititorii mei au nivelul intelectual binişor peste medie şi sunt mulţumit că oamenii intră la mine să se simtă bine şi să schimbe idei, nu să se înjure. Din păcate însă în lumea asta oamenii dăştepţi este în minoritate.

- Sunt conştient că n-am cum să câştig RoBlogFest-ul, dar dacă tot am fost tras de mânecă şi băgat în horă trebuie să joc, nu?

- În condiţiile date, clasarea în prima jumătate a clasamentului ar fi mulţumitoare. Şi aş avea o bază de comparaţie pentru la anul.

- Sper doar să câştige un blog care merită, nu iarăşi din blogurile cu mii de cititori zilnici, dar care răcnesc spre lume banalităţi înfiorătoare pentru banii de pe clickuri. Se ştiu ei cine sunt.

Aşa că, votaţi puişorilor porcuşorilor. Votaţi Porcuşorul.

Porcuşor dă mărţişor

Iaca, veni şi primăvara ( cel puţin pe calendar ). Cum în jurul meu toată lumea dă mărţişoare şi primeşte pupături, m-am gândit că ar fi frumos s-o fac şi eu cu toate gagicile, fie că-s ele reale sau virtuale.

Porcuşorul vă doreste o primăvară însorită, plină de activităţi. Să scoateţi bicicleta sau rolele din pivniţă, câinele sau prietenul la plimbare şi să daţi jos de pe posterior toate kilele puse în perioada de iarnă.

Şi cum de la gagicile virtuale nu pot primi decât pupături virtuale, am ales acest mărţişor cu pupăciunile incluse.

P.S. Care m-aţi nominalizat măi la RoBlogFest? Vreti sa ma fac de râs cu 2 voturi, din care unul al meu?