Profetul – episodul 2

Episodul 1

Şi aşa a ajuns Elenor pe micuţa planetă de la marginea Galaxiei, pe post de viitor profet. Aşa cum spuseseră Eli şi Belzebur, sosirea ( sau naşterea, cum se zicea în termeni locali ) lui fusese anunţată dinainte prin alţi “profeţi”. Urma să se nască într-un mod neobişnuit în lumea respectivă, fără combinarea genelor a doi indivizi de genuri diferite, ceea ce urma să fie un miracol în ochii primitivilor, de fapt o chestiune banală, rezolvată prin implantarea sa ca embrion gata fecundat.

Încă de la început avusese un şoc legat de primitivismul şi cruzimea fiinţelor de pe această planetă. Încercase să se plângă la Eli în decursul şedinţelor zilnice de comunicare ( în limbajul local se numeau rugăciuni )

- Cred că a fost o idee greşită să mă anunţaţi ca “noul rege”. Una e Profet, alta e Rege. Acum trebuie să ne mutăm constant şi să fugim de cei ce stăpânesc ţinutul. Fiinţele astea sunt de o cruzime incredibilă. Au fost în stare să omoare pe toţi cei născuţi în perioada mea de timp numai ca să mă anihileze pe mine. Cred că mă vedeau ca o posibilă ameninţare. Am scăpat în ultimul moment datorită echipei de intervenţii speciale. Pe ce planetă blestemată m-aţi trimis ?

- Linişteşte-te, face parte din plan. Totul e sub control. Şi apoi ce-ţi pasă ţie de câteva fiinţe? Se măcelăresc intre ei de mii de ani, e problemă locală. Nu uita că trebuie să facem pe placul clientului, care până acum e mulţumit. Restul nu ne priveşte.

Elenor înghiţise în sec. Ceva mergea prost, foarte prost în toată misiunea asta. Drept e că încă nu trebuia să facă mare lucru. Îşi continua instruirea şi ocazional trebuia să mai facă câte un mic miracol, să îndeplinească câte o profeţie, să mai bage câte o vorbă de duh furnizată de echipa din spate... Era însă şocat de ceea ce vedea în jur. Oamenii erau ucişi pentru mai nimic cu o cruzime înfiorătoare, iar imaginaţia stăpânilor ţinutului, care se numeau Romani era pare-se nelimitată. Cei ce cârteau împotriva stăpânirii erau aruncaţi la animale sălbatice, arşi de vii, biciuiţi până la moarte şi – culmea cruzimii – câteodată bătuţi în cuie pe bucăţi de lemn şi lăsaţi acolo să moară foarte încet, chestiune care îl oripila şi înspăimânta profund pe Elenor.

Ca o ironie a sorţii ( sau poate nu? ), i se atribuise meseria de tâmplar , ceea ce însemna de multe ori – pe lângă confecţionarea de obiecte din acel material, numit lemn - că el trebuia să pregătească toate cele necesare pentru acele execuţii, şi câteodată trebuia să asiste la ele. Avea coşmaruri tot mai dese şi se trezea noaptea visându-se el însuşi executat în acel fel. Belzebur îl liniştise şi îi spusese să nu se implice, dar tonul sunase foarte puţin liniştitor. Mai mult, ce se şuşotea în jurul lui era departe de a-l linişti. Visele acestea erau interpretate de cei apropiaţi lui drept premonitorii, lucru care i se părea de cel mai rău augur posibil.

- Trebuie să te calmezi, să te detaşezi şi să-ţi continui instruirea – îi spusese Eli odată. Nu uita că sunt primitivi, pentru ei orice este o premoniţie sau un miracol. Cand nu au parte de aşa ceva, pur şi simplu inventează. Nu ai de ce să te nelinişteşti, echipa e lângă tine în permanenţă.

Şi aşa trecură treizeci de revoluţii ale micuţei planete ( numite ani ) în jurul Stelei Centrale ( numite Soare ). Misiunea lui se apropia de final, de fapt era pe cale să înceapă. Trei ani în care trebuia să-şi folosească la maxim cunoştinţele acumulate în mânuirea micilor gadget-uri făcătoare de “minuni”, în doctrinele şi profeţiile răspândite până atunci, în tehnici de oratorie şi manipulare, în fine, în tot ce însemna misiunea de Profet. În faza următoare trebuia să meargă din asezare în aşezare, să predice noua religie, să facă mici miracole pentru a atrage atenţia. Traseul lui trebuia să străbată toate aşezările mai importante, pentru a sfârşi în capitală. Pe măsură ce înainta, miracolele trebuiau să fie tot mai gogonate, pentru atrage tot mai mulţi adepţi.

Elenor se achita cu conştiinciozitate de sarcini. La început chiar fusese amuzant să lase cu gura căscată grupuri întregi de oameni cu ajutorul câtorva trucuri. Schimbarea unor legături chimice pentru a transforma un lichid în altul, intrarea în transă simulată şi debitarea de adevăruri despre interlocutori, pe care n-ar fi avut de unde să le ştie în mod normal, activarea unui sistem de fotofori care îl făcea să strălucească în întuneric sau atragerea a bancuri de peşti cu ajutorul unui mic gadget păreau chestii amuzante şi inofensive. Tinuse însă să le spună primitivilor că nu el făcea aceste lucruri, ci acestea se realizau cu ajutorul Tatălui, şi că oricine putea. Asta era un fel de compensaţie inconştientă la faptul că îi prostea pe faţă. Psihologul echipei se scandalizase:

- Acum nu ai decat să le spui că şi ei pot face aceste lucruri, dar neapărat dacă au suficientă credinţă. Astfel nu se vor mira dacă lor nu le iese figura. Şi să nu mai ieşi din scenariu, altfel îi voi face un raport negativ de toată splendoarea. Ai înţeles ?

Lucrurile se îngroşaseră în momentul în care executase un număr de levitaţie controlată la mică distanţă de apă, pentru a simula faptul că el chiar merge pe acea substanţă, de o consistenţă care nu permitea acel lucru. Probabil că nu fusese destul de convingător în a le explica primitivilor că ei în mod normal nu pot face aşa ceva fără suficientă credinţă. De fapt ar fi trebuit să le spună să nu încerce niciodată asa ceva, dar psihologul îi interzisese cu desăvârşire. Oamenii se autosugestionaseră însă că da, şi ei puteau, şi încercaseră să-l imite. Rezultatul fusese catastrofal, vreo 50 dintre ei se înecaseră sărind de pe plute improvizate şi bărci fragile.

Altă dată i se impusese să facă un experiment de sugestionare în masă. Cum mulţimea nu prea avea provizii, trebuise să-i convingă că dintr-un coş de alimente reuşiseră să se sature toţi câteva mii. Fusese o chestiune crudă din partea şefilor lui, dar se considerase că “dă bine”, şi apoi nu trebuia cu nici un preţ să lase “audienţa” să plece acasă pe motiv că nu au de mâncare. Oamenii, având impresia că sunt sătui şi plini de forţă făceau eforturi inimaginabile de a-l urma prin pustietăţi, fără nici o sursă de apă sau hrană. Ca rezultat, sute dintre ei muriseră de epuizare şi de foame pe drum, însă cu zâmbetul pe buze. Asta conta cel mai mult. Elenor era de-a dreptul deprimat.

Apoi trecuse la chestiuni mult mai serioase, cum ar fi vindecările miraculoase de bolnavi.

- va urma -