Lipitorile şi bizonii

Turma de bizoni se foi neliniştită. De mult timp însetată, în căutarea unei oaze de apă curată, parcă simţea acum o reţinere instinctivă de a băga botul şi de a se adăpa în voie. În memoria scurtă a turmei parcă dăinuia o amintire confuză despre o adăpare trecută, durere, goană nebună, tăvăliri prin noroi, mugete disperate…

Toate acestea se amestecau creierul lor limitat de rumegătoare, condus de instincte primare şi mai presus de orice de o sete de neimaginat. Aşteptau însă nehotărâţi pe malul apei cristaline, care le promitea ostoirea chiar şi temporară a nevoii stringente. Aşteptau ceva, un semnal, o comandă. În fond nu erau decât o turmă şi acesta era destinul unei turme.

În sfârşit, masculul dominant se hotărî să intre în apă. Ca la un semn, hoarda se îmbrânci după el, uşurată de lipsa răspunderii de a lua decizia pentru ea. Vaci, viţei, tauri se buluciră spre apa care le oferea alinarea. Turma începu să se adape lacom.

Deodată însă apărură ele. Din adâncul apei. Hâde, nemiloase, colorate în toate culorile curcubeului. Roşii, galbene, portocalii, albastre, fără deosebire se înfipseră în carnea bietelor animale. Lipitorile se adăpau şi ele, lacome, după un post îndelungat. Turma nu simţi nimic, pentru că lipitorile îşi cunoşteau meseria. Abia după ce vor fi ieşit din apă animalele vor simţi usturimea rănilor cre nu se vor închide curând. Dar istoria se va repeta, pentru că turma va fi mereu însetată şi va uita repede.

Aşa te adapi şi tu din sângele turmei însetate, cu minte puţină şi cu memorie scurtă. Oricare ar fi culoarea ta: roşu, albastru, galben, portocaliu. Nu eşti decât o lipitoare. Fie să sece balta şi să crăpi la soare, iar turma să se adape doar din ape curgătoare, fără lipitori. Politician împuţit.