vineri, 26 februarie 2010

Aşteptând apa caldă

Ştire de ultimă oră: Azi dimineaţă în centrul Timişoarei s-a adunat un stol de cetăţeni zgribuliţi şi nemulţumiţi de faptul că primăria întârzie livrarea apei calde, atât de necesare întreţinerii penajului.


Reporterii agenţiei Porcuşorul News au fost întâmpinaţi cu ostilitate, aşa cum se poate vedea în imaginea de mai jos.



joi, 25 februarie 2010

Rezultatele ultimului sondaj de opinie

Un număr de 180 de ciumpalaci au răspuns la ultimul sondaj de opinie, cel cu “O iei in cur la scârbici?”. Deşi mi-ar fi plăcut să văd alte rezultate, se pare că sunt printre ăia (mai) puţini care o iau în cur de la cei mai mulţi. Am ajuns să am cititori şefi. Huo! Exploatatorilor!


Vreo 25% pretind că nu sunt sclavii nimănui, ceea ce ar fi chiar pozitiv, dacă n-ar fi statistica cealaltă ( îngrijorătoare de-a dreptul ) cu cei 27% care chiar le-o trag în cur celorlalţi. Eu bănuiesc că sunt în mare aceleaşi persoane care au bifat chestia asta.


Acum pe lângă faptul că 22% din persoane o iau în cur doar odată pe lună, la salar, ceea ce e relativ normal în căcatul nostru de economie, avem şi un îngrijorător 11% care o iau în fiecare zi. Unde lucraţi fraţilor, intr-un bordel de homosexuali? Change your f*ucking job!


Ce mi se pareînsă de-a dreptul halucinant e că 2% din oameni chiar au răspuns că le place să o ia pe la spate. Mă gândesc că sunt angajaţii firmei Vaselina Fină, care au răspuns în masă, urmăriţi fiind pe la spate de şefii lor.


Ca să nu mai vorbesc de cei 18% care pun în fiecare zi de un trenuleţ. Presupun că totuşi vă place chestia asta, de ce nu aţi recunoscut ?


Iată şi rezultatele oficiale:



Mi se dă în fiecare zi la caca

21 (11%)

Da, şi ce dacă? Mie îmi place !

5 (2%)

Eu îi fut pe ceilalţi, aşa că ciocu’ mic şi chiloţii jos

50 (27%)

Punem în fiecare zi de-un trenuleţ

18 (10%)

Nu sunt sclavul nimănui

45 (25%)

Doar odată pe lună, la salar

41 (22%)



Ce vă urează Porcuşorul este: luaţi-o cu spor, fie că vă place, fie că nu. Şi nu uitaţi, dacă până acum aţi luat-o in cur, de acum s-a terminat! Aveţi şi gură!

miercuri, 24 februarie 2010

E aşa de multă ură în lume…

Târziu, aproape de ora închiderii, în librăria Cărtureşti din Mall un tânăr abătut stătea cu o carte în mână, lângă un ceai de mult rece. În librărie nu mai era aproape nimeni. Fata de la casă îi observase de mult mina tristă, dar avusese destul de mulţi clienţi până la acea oră. Acum se plictisea puţin, şi cum băiatul trist i se părea simpatic, se decise să se aşeze lângă el şi să intre puţin în vorbă.

- Bună, te pot ajuta cu ceva ?

- Poftim? – tresări băiatul, scos din ale lui .

- Am văzut că eşti îngândurat şi m-am gândit să…

- Eşti drăguţă. M-am întristat brusc..

- Mersi. Ce citeşti aici? Aha, Coelho…

- Nu citeam, stăteam doar aşa, pe ganduri.

- A, scuză-mă, păreai că citesti. De ce te-ai întristat ?


Tânărul scăpă o lacrimă pe sub genele lungi:

- E aşa de multă ură în lume! Nu mai suport!

- Ură în lume? Mda, ai dreptate. E o lume rea. Dar ţine de noi s-o facem mai bună. Ştii…

- Când mă gândesc la toţi acei căţeluşi mă podideşte plânsul.

- Hm? Căţeluşi? Ce căţeluşi ?

- Căţeluşii de pe stradă. Maidanezii. Fără mamă, fără tată, fără stăpân. Hăituiţi de hingheri şi de lume…

- Da, e trist – zise ea căzând puţin pe gânduri.

- Şi mă mai gândesc şi la copiii aceia…

- Care copii ?

- Aceia ai căror părinţi sunt plecaţi în italia, Spania, State… Ce contează pentru ei că au bani şi de toate. Dacă lipseşte afecţiunea…

- Să ştii că asa e, gândim la fel.

- Auzi, tu crezi în Dumnezeu ?

- Aşa şi aşa, nu ştiu ce să zic. Câteodată da, câteodată nu. Când văd atâta nedreptate în lume înclin să cred că…

- Să ştii că eu cred. Şi ştii ce mai cred ?

- Nu, spune-mi!

- Cred că sfârşitul e aproape. O să fim pedepsiţi. Am visat că peste vreo doi ani pământul va face implozie. Înţelegi? Implozie. Pur şi simplu se va surpa. Şi vor veni apele şi vor îneca totul. Doar câţiva vor scăpa cu ajutorul unor bărci imense.

- Da, dar nu cumva scenariul ăsta….

- Stai, nu mă întrerupe! Şi am mai visat că eram printre cei aleşi, apoi a venit un vânt mare şi bărcile s-au ridicat la cer, şi am fost instantaneu transportaţi pe o planetă magică. Acolo totul era incredibil de frumos, oameni erau albaştri şi ca să preîntâmpine catastrofa de pe Pământ stâncile pluteau în aer.

- Hei, stai aşa, asta nu e un vis. Am văzut şi eu imaginile astea în două fil…

- Serios? Ai văzut şi tu ? Nu mă păcăleşti?

- Nu, cum să te păcălesc? Toată lumea din Mall ştie…

Tanărul căzu pe gânduri şi începu să plângă încet.

- Acum de ce plângi ?

- După cum am zis, e atât de multă ură în lume…


-Costele! Costeluş!

Tânărul tresări. În faţa lor stătea o femeie masivă, cam de 50 de ani, cu o mină pe jumătate îngrijorată, pe jumătate furioasă.

- Costele! Aici erai ? Ah, trebuia să ştiu că iar o să vii aici. Te simţi bine ?

Costel îşi pierduse parcă graiul şi o privea hipnotizat.

- Domnişoară, vă rog să îl scuzaţi.

- Pentru ce să-l scuz? Sunteţi cumva mama lui?

- Da, cine altcineva? Am venit să-l iau acasă. Probabil că deja v-a îndrugat o grămadă de baliverne.

- Nu, nu face nimic, acum ne-am cunoscut şi stăteam puţin de vorbă.

- Încă odată, vă rog să îl scuzaţi. Aşa face el când fumează etnobotanice. Fuge de acasă şi începe să plângă pe te miri pe unde. Mi-e teamă că într-o zi o să-şi taie venele. Şi filmele alea la care se uită tot timpul… Cred că n-o să-i mai dau bani nici de filme nici de internet. Hai acasă Costeluş. Mama o să-ţi facă un ceai, o baie fierbinte şi o să te bage în pat.


Fata de la casă rămase fără grai, privind-o pe mama lui Costeluş care se îndepărta pe culoarele Mall-ului, remorcându-l de o aripă, în timp ce înjura magazinele de etnobotanice, filmele care îţi iau minţile şi diabolicul internet. Într-adevăr, atata ură în lumea aceasta… Pe fată o podidi plânsul.




P.S. Să încheiem în mod tradiţional cu celebrul:

- Costele, nu mai fuma, că fumatul afecteaza memoria

- Ei, şi ? Bine că nu afectează memoria!


marți, 23 februarie 2010

Aventura - episodul 1

Ea a apărut ca prin minune, printre rotocoalele de fum, lumina felinarelor roşietice şi muzica plăcută, de ambianţă, din cochetul bar retras într-o periferie selectă. Era o blondă seducătoare, dar nu ostentativă, îmbrăcată într-un taior elegant, puţin decoltat, şi o fustă potrivit de lungă, care lăsau doar să se ghicească formele de dedesubt.

El avea aerul unui gentleman de birou, un pic obosit după lungi ore petrecute în şedinţe cu clienţii, şi care se oprise să bea un pahar. Apoi altul, şi altul, şi tot aşa. Avea un aer uşor dezamăgit, gen “nu prea am de ce să mă duc acasă”. A observat-o şi i-a zâmbit timid, coborându-şi apoi privirea. Ea l-a privit şi i-a zâmbit galeş, venind mai aproape de el.

El s-a prezentat şi a întrebat-o dacă nu poate cumva să-i ofere ceva de băut. Puţin banal, dar fermecător, gândi ea.

Ea i-a spus că o cheamă Eva, şi ar fi încântată să îi ţină companie.

El s-a gândit că ce bine, pentru că nu prea avea de obicei noroc la femei.

Ea a început o conversaţie plăcută.

El s-a bucurat de compania ei şi conversaţia a alunecat încet-încet şi natural parcă spre zone tot mai intime.

Ea a insinuat că a avut o copilărie nefericită, dar acum e bine, şi-a găsit vocaţia şi se descurcă binişor.

El i-a mărturisit că l-a părăsit iubita recent pentru altul mai cu bani şi că trece printr-o pasă destul de proastă.

Ea i-a luat mâna în mâinile ei şi i-a spus “Aşa sunt femeile. Nişte curve”. Au râs.

El i-a spus că da, şi în plus materialiste. Urăşte femeile materialiste, care te părăsesc când nu le mai satisfaci financiar.

Ea a râs şi l-a întrebat mai în glumă dacă are măcar două sute de euro în cont.

El a râs şi i-a spus că da, nu era problemă de aşa ceva.

Ea a râs şi a spus, tot în glumă : “atunci eu nu te voi părăsi”. Au râs. Au mai băut câte un pahar.

El se simţea din ce în ce mai bine. E adevărat că o nouă relaţie este leacul cel mai bun pentru o veche fostă relaţie terminată prost.

Ea s-a aplecat spre el şi i-a şoptit la ureche : “E târziu, vrei să mergem la mine? Să mai bem un pahar. De data asta fac eu cinste”

El a subliniat că este o idee bună, mai ales că mâine nu trebuia să fie la servici decât pe la ora zece.

Au mers la ea. Un apartament cochet şi central. Ea a turnat câte un pahar de şampanie şi s-a scuzat un minut.

El se simţea din ce în ce mai bine, şi aştepta relaxat cele ce vor urma. S-a gândit încă odată ce norocos poate să fie.

Ea a revenit într-o superbă lenjerie roşie cu dantelă. L-a întrebat dacă vrea să guşte şi din ea.

El a spus că da, bineînţeles, şi nu doar să guşte. Au râs.


A fost o noapte frumoasă, plină de pasiune, dar şi de tandreţe. Au golit vreo trei sau patru sticle de şampanie, iar el şi-a povestit întreaga viaţă. Simţea că în sfârşit cineva îl înţelege. A adormit cu capul pe pieptul ei, în timp ce ea îl mângâia tandru.

Ceasul a sunat melodios. El a întredeschis ochii. Zorile mijeau printre jaluzelele roşietice. El a căutat-o lângă el, dar nu a mai găsit-o. În schimb a găsit următoarea scrisoare:


Dragul meu. Îmi pare rau ca nu pot fi lânga tine, dar am avut o treaba urgenta. Este ora 8 :30. Este vremea sa te trezesti. Nu as vrea sa întârzii la serviciu din cauza mea, mai ales ca trebuie sa faci un drum suplimentar.

Referitor la noaptea trecuta, m-am tot gândit si cred ca s-ar putea sa fi fost o mica neîntelegere. De obicei lumea care vine în acel bar cunoaste regulile, dar nu exclud faptul ca exista posibilitatea ca unele persoane, asa ca tine, sa nu le cunoasca. De aceea, tin sa-ti precizez ca serviciile mele costa doua sute de euro pe noapte. La aceasta mi-am permis sa adaug înca cincizeci de euro costul sampaniei, si înca cincizeci pentru faptul ca ti-am ascultat povestea vietii tale total neinteresante, lucru pe care nu-l fac de obicei cu clientii.

Acum te las în compania celor doi buni prieteni ai mei, Igor si Vanea, care trebuie sa soseasca dintr-o clipa în alta. Ei te vor conduce pâna la cel mai apropiat bancomat pentru a regla aceasta mica datorie, apoi, daca ai fost amabil cu ei te vor conduce si pâna la serviciu.

Acum îmi dau seama ca este posibil sa fi facut o mica gafa întrebându-te daca ai 200 de euro în cont. E drept ca nu m-am asteptat sa apara costuri suplimentare cu sampania si cu confesiunile. Igor e cam nervos de felul lui, mai ales când este vorba de debitori care îl iau pe “n-am” în brate. Sper însa, spre binele tau, ca va veti descurca onorabil.

Te saruta cu drag, Eva.


Nu termină bine de citit această, când auzi cheia învârtindu-se în uşă...

vineri, 19 februarie 2010

Androidul

- Părinte, mă tot chinuie o întrebare de ceva vreme.

- Spune fiule.

- Care e scopul existenţei noastre pe Pământ ?

- Fiule, e simplu. Toată lumea stie asta, te naşti cu acest răspuns. Scopul nostru, ca nobile Căşti Albe e să distrugem Căştile Negre. Cand ultimul va fi distrus, Cerul se va lumina şi Cei Mari vor sosi pentru a reface Pământul.

- Da, ştiu asta, dar mă întreb… de ce trebuie să-i distrugem ? Adică nu am putea ajunge la o pace cu ei? Nici măcar nu ştim de ce ne luptăm.

- Fiule, asta e deja blasfemie. Căştile Negre reprezintă Răul, noi reprezentăm Binele. Ei au adus Noaptea cea Lungă pe Pământ, şi de aceea Cei Mari au ne-au dat nouă Misiunea Sfântă de a-i stârpi definitiv, înainte de a se ridica la stele. Porunca Întâia spune clar “Am să vă dau un semn care vă va distinge de toţi ceilalţi: Casca Albă. Distrugeţi tot ce nu poartă Cască Albă”

- Dar, Părinte, din cate ştiu eu nu a mai existat nici o comunicare cu Cei Mari de câteva sute de ani. De unde suntem siguri că misiunea noastră mai este de actualitate ?

- Iarăşi huleşti, fiule. Este evident că aceasta este doar o pedeapsă pentru nevrednicia noastră şi pentru faptul că nu am reuşit să stârpim aceste blestemate de Căşti Negre mai repede. Porunca a Treia spune clar: “Soldaţii vor îndeplini ordinele date până la sosirea altora, indiferent cât vor trebui să aştepte după ele”. Credinţa ta nu trebuie să se zdruncine. Trebuie să continui să te rogi pe toate frecvenţele cunoscute. Cei Mari te ascultă de acolo de sus.

- Dar Părinte…în ritmul acesta nu avem nici o şansă să-i distrugem. Purtând căşti albe suntem prea vizibili. Şi aşa am rămas mult prea puţini. Ar trebui să purtăm o culoare mai închisă, să zicem maro.

- Nu se poate asa ceva! Ar fi o încălcare a Poruncii a Întâia şi a Poruncii a Cincea: “Nici un soldat să nu renunţe la casca şi la arma lui”.


X45E651 oftă. Nu avea nici o şansă în această dispută. Androidul Preot era evident programat pentru a recita una si aceeaşi poezie, de care el se îndoia din ce în ce mai tare. Ciudat era faptul că nu erau mulţi androizi care avea aceste idei. Ştia din proprie experienţă că nu era bine să insiste cu întrebările. Unii dintre camarazii lui dispăruseră în mod misterios sau fuseseră transferaţi la alte unităţi şi nu se mai auzise de ei, fiindcă puseseră la îndoială Codexul Misiunii.


- Mulţumesc Părinte, şi iartă-mă dacă am fost necuviincios.

- Nu e nimic fiule, sunt aici pentru a lămuri soldaţii. Îţi recomand să treci pe la Androidul Medic pentru o revizie de cip. Te simţi întotdeauna revigorat după aşa ceva.

- La revedere Părinte. Mulţumesc încă odată pentru sfaturi.

- Du-te, fiule, şi nu mai păcătui.


Nava în care sălăşuiau Cei Mari orbita în jurul Pământului întunecat de multe sute de ani. Fusese concepută ca un refugiu temporar din calea radiaţiilor şi a armatelor de androizi inamici, în eventualitatea în care armata lor avea să învingă. Războiul se prelungise, armata pierdea teren, iar veştile erau din ce în ce mai alarmante. Nu era chip ca oamenii să se poată întoarce pe o planetă pustie, aflată în plină iarnă atomică şi plină de androizi ostili care ucideau tot ce era viu. Rezervele de apă, hrană şi oxigen se terminaseră în câţiva ani, iar oamenii de la bord nu supravieţuiseră. Doar nava rămăsese să orbiteze le nesfârşit în jurul unei planete pe care androizii, care găsiseră o cale de a se reproduce în cantităţi enorme, se vor lupta la nesfârşit.

miercuri, 17 februarie 2010

Fair play or not ?

1. Se ştie din vremuri străvechi că multe femei caută bărbaţi cu bani şi cu statut social, pe care visează să pună mâna pentru a duce o viaţă lipsită de griji, chiar dacă dragostea nu prea există.

2. Se ştie din vremuri la fel de străvechi că majoritatea bărbaţilor nu ar refuza o partidă de distracţie fără implicare afectivă.

Putem vedea asta ca pe un joc în care fiecare îşi urmăreşte interesul şi foloseşte diverse metode, mai mult sau mai puţin corecte. In următorul articol ( serios ) am prezentat niste situaţii ipotetice, dar luate din viaţa reală şi m-am întrebat “unde se termină fair-play-ul şi unde încep metodele necinstite?”

http://porcusorulserios.blogspot.com/2010/02/ofiter-si-gentleman.html

marți, 16 februarie 2010

Cei trei asasini

Ziua se îngâna cu noaptea. Ultimele stele păleau în lumina de îngheţată a dimineţii de decembrie. Drumul era pustiu încă la această oră.Cei doi aşteptau fără o vorbă la răscrucea drumului. Două siluete fără nume şi identitate.

- Crezi că o să vină ? – întrebă primul.

- Trebuie să vină. E interesul lui. Până la urmă el e clientul.

Cei doi tăcură îngânduraţi. Aburii albi ai răsuflărilor se ridicau contopindu-se şi dispărând în văzduh.

Deodată, ceva se mişcă în întuneric. O siluetă difuză, ce înainta cu repeziciune în penumbră, parcă schimbându-şi forma în mod ireal şi proiectându-şi umbra deformată pe faţadele clădirilor cu obloanele trase. Mâna celui de-al doilea se strânse instinctiv pe mânerul valizei. Între timp, al treilea se apropiase la câţiva paşi distanţă. Îi măsură din priviri pe cei doi.

- Aţi adus ? – intrebă el.

- Da – răspunse primul. Tu ai adus ?

- Da – spuse al treilea. Uite aici.

Şi scoase ceva învelit în pânză de sub haina lungă de piele. Începu să o desfacă, şi deodată o lamă luci în lumina unul felinar îndepărtat.

Primul deschise şi el valiza. Un rând de lame lucitoare stăteau aliniate perfect, asteptând parcă să ucidă. Al treilea fluieră plin de admiraţie:

- Frumoase scule. Ar trebui să meargă repede cu astea.

Cei doi încuviinţară grav, fără nici un cuvânt.

- Bine, să mergem. Veniţi după mine.

Poarta, bine unsă, se deschise fără zgomot. Clădirea se zărea întunecată în fundul grădinii. O pată de negru pe fond negru. Ca o casă bântuită, gândi primul.

- Fiţi atenţi. Intrăm încet, fără nici cel mai mic zgomot, să nu ne simtă.Voi doi în spate, eu în faţă. Terminăm repede. Lucrăm curat. Întrebări?

- Nu. Dă-i bătaie.

Cei trei se apropiară tiptil şi apoi, la un semn, căzură în spatele victimei care nu bănuia nimic. Lunga lamă de oţel lovi scurt. Sânge. Icnete. O luptă surdă fără mari şanse de izbândă pentru victima din care viaţa curgea cu fiecare pulsaţie, din ce în ce mai slabă.

Când totul fu gata, cei trei se ridicară plini de sânge şi sudoare. Soarele cu dinţi tocmai răsărea înfiorat peste dealuri. Al treilea, ştergându-şi transpiraţia de pe frunte, strigă satisfăcut:

- Mărie, hai cu cazanul ăla. Am tăiat porcul.

luni, 15 februarie 2010

Pensionarii şi studentul – episodul 2

Episodul 1


Săptămâna 16: Mă sincronizez acum la stat în baie cu nea Mitică şi nea Nelu. Se pare că strategia începe să dea roade, pentru că timpul mediu în care apa vine caldă pe ţeavă a crescut cu 6 minute.


S17: Deşi nea’ Mitică e de părere că această scădere are legătură cu faptul că afară nu mai sunt minus cinşpe grade, ci plus două, eu totuşi nu cred asta. Ce legătură ar putea fi? Noi suntem în bloc, nu afară. E prost câteodată Mitică ăsta.


S18: Deci sunt de-a dreptul genial. Mi-a venit o idee trăznet, dar de data asta n-o să suflu nici o vorbă nimănui. Cum la noi în bloc sunt multe pensionare care n-au ce face şi stau mult prin bucătărie, apa caldă vine mult mai repede pe ţeava de acolo. Trebuie doar să văd pe la ce ore stau în bucătărie femeile de la mine de pe coloană. Mă gândesc să trag o ţeavă de la bucătărie către baie, să fac un "T" cu robineţi şi să pot comuta. Damn, i’m good !


S19 : Ţevile şi robineţii costă ca dracu’ de mult, ca să nu mai vorbesc de manoperă. Măi ce s-au scumpit şi chestiile astea din ’80 până acuma ! Şi muncitorii de pe şantier s-au stricat, nu îţi mai vând materiale furate pe o sticlă de vodcă, ci vor bani ! În ce direcţie se îndreaptă ţara asta ?!


S20 : Am găsit pe la grădină un furtun vechi, şi câteva robinete ruginite. Furtunul nu e destul de lung. A trebuit să dau banii pe restul de trei metri şi pe câteva garnituri. Scump, dar cred ca o să recuperez la factură.


S21: Am reuşit să montez instalaţia. Cam scurt furtunul, cred că mai trebuia jumate de metru. E un pic întins, dar merge şi aşa. Am adăugat tabele cu orele în care se găteşte în bloc. Ce e destul de nasol e că trebuie să fac mai tot timpul un du-te – vino baie-bucătărie. Oricum, cred că am găsit regula de bază : când nu sunt telenovele pe Acasă sau pe Kanal D se găteşte în draci. Şi implicit se spală şi vase.


S22: Pentru prima dată de la începutul "ostilităţilor" eforturile mele dau roade. Factura mea a scăzut cam cu 10,5 lei, ceea ce înseamnă cam un metru cub de apă caldă economisit pe lună. De banii ăştia pot să-mi cumpăr două peturi de bere de 2,5 litri.


S23 : Căcat ! Am adormit şi am uitat robinetul de la bucătărie deschis. Peste noapte furtunul vechi a crăpat şi m-a inundat. Cred că a fost o idee proastă să pun parchet pe hol în loc de gresie, că s-a umflat tot. Noroc că am reuşit să scot apa la timp să pun o bucată de covor peste parchetul vechi şi să demontez instalaţia, pentru că imediat a apărut vecina de dedesubt. I-am zis că nu ştiu nimic şi am lăsat-o să se convingă că nu am nici o ţeavă spartă. A fost cam neîncrezătoare totuşi şi s-a uitat cam strâmb la mine. Nu mai e încredere între vecini în ziua de azi! Încotro se îndreaptă ţara asta ?


S24-25: A trebuit să scot o fâşie largă de parchet din hol şi să o înlocuiesc cu altul nou. Costă o grămadă de bani parchetul ăsta, ca să nu mai vorbesc de manoperă.


S26: M-am hotărât să fac instalaţia ca lumea. Până la urmă m-am înţeles cu muncitorii de pe şantier să-mi dea ţevi furate la jumătate de preţ. Costă ceva, dar o să-mi scot investiţia în cam un an.


S27: M-am întâlnit cu studentul de deasupra mea. Îl credeam mai arţăgos, dar m-a salutat politicos şi a stat puţin la poveşti cu mine. Cred că se preface, dar am fost şi eu amabil. Trebuie să-ţi studiezi adversarii şi să nu le dai de înţeles că eşti cu ochii pe ei. La sfârşit m-a întrebat de ce nu îmi pun centrală. Oare bănuieşte ceva ? Nu e o idee rea, dar centrala costă o groază de bani, plus că nu avem fiecare contor separat pe gaz.


S28: Am zis nu “avem fiecare contor separat pe gaz” ? Asta e bine. Mi-a venit o idee: Ce-ar fi să fac o instalaţie de încălzit apa în cuptor şi să trag o ţeavă până la baie şi la bucătărie? O să mă gândesc la asta săptămâna viitoare. Acum mă duc să-mi iau un pet de bere.


- va urma -

vineri, 12 februarie 2010

Bloggerul pinguin

Ante scriptum: Următorul text este un pamflet şi nu se adresează unei persoane anume. Dacă simţi însă că iţi aduce atingere, atunci probabil că despre tine este vorba.


Eşti tânăr ( sau mai puţin tânăr ) pulifrici. În şcoală copiii îşi băteau joc de tine şi îţi ziceau “ grasu’ “, asta poate pentru că erai într-adevăr gras.


Dacă voiai să joci şi tu fotbal erai acceptat doar în poartă, loc pe care nu-l voia nimeni. A propos, aţi observat că întotdeauna in poartă stăteau ăia graşi ? Şi eu. Puteai şi tu să te bucuri de unul singur de golurile pe care le dădeau colegii din atac şi să ai impresia că faci parte din echipă. Bineînţeles că dacă luai gol picai de prost şi toţi iţi trăgeau şuturi în cur pe modelul “iar nu s-a miscat grasu’ destul de repede”.


Ai crescut, ai ajuns în liceu şi ai incercat şi tu să te dai la colegele mai bunicele. Bineînţeles că nu aveai nici o şansă şi fetele te amăgeau dându-ţi întâlniri la care apăreau după jumate de oră la braţul unui alt hăndrălău, iar prietenele ei aflate la zece metri mai în spate râdeau de se prăpădeau de tine.


La chefuri sprijineai peretele cu un pahar în mână şi deveneai interesant doar după ce te afumai bine şi lumea te provoca să te ia la mişto şi să facă poze cu tine în cele mai ciudate poziţii. Probabil că te-ai lipit tot de vreuna ca tine şi în lipsă de altceva ai declarat că tu nu esti “neserios” şi ea e iubirea vieţii tale.


În facultă toată chestia a continuat în acelaşi ritm, “iubirea vieţii tale” şi-a găsit altul mai băgăcios şi tu ai rămas solist. în cel mai bun caz ai ajuns să te dezvirginezi pe la 22-23 de ani, complet accidental, eventual cu persoane de acelaşi sex, sau mergând pe la curve, care îţi cereau mai mulţi bani ca altora ca să te futeze.


Acum, de cand ai descoperit că există o chestie numită blog, ăsta a devenit scopul vieţii tale. Să te dai interesant pe o chestie fără importanţă, să spui vorbe de duh, să trollezi pe forumuri şi pe bloguri mai citite ( bineinţeles că de la servici, pe banii patronului ) şi să fii atoateştiutor. Bineînţeles că nimeni nu te bagă în seamă, în cel mai bun caz râd de tine, dar măcar ai falsa impresie că participi la un dans stupid, fie el şi în grup. Grup de pinguini cu distrofie musculară şi artrită.


Cam aşa dansezi tu la coada celorlalţi:



marți, 9 februarie 2010

Profetul – episodul 2

Episodul 1


Şi aşa a ajuns Elenor pe micuţa planetă de la marginea Galaxiei, pe post de viitor profet. Aşa cum spuseseră Eli şi Belzebur, sosirea ( sau naşterea, cum se zicea în termeni locali ) lui fusese anunţată dinainte prin alţi “profeţi”. Urma să se nască într-un mod neobişnuit în lumea respectivă, fără combinarea genelor a doi indivizi de genuri diferite, ceea ce urma să fie un miracol în ochii primitivilor, de fapt o chestiune banală, rezolvată prin implantarea sa ca embrion gata fecundat.


Încă de la început avusese un şoc legat de primitivismul şi cruzimea fiinţelor de pe această planetă. Încercase să se plângă la Eli în decursul şedinţelor zilnice de comunicare ( în limbajul local se numeau rugăciuni )

- Cred că a fost o idee greşită să mă anunţaţi ca “noul rege”. Una e Profet, alta e Rege. Acum trebuie să ne mutăm constant şi să fugim de cei ce stăpânesc ţinutul. Fiinţele astea sunt de o cruzime incredibilă. Au fost în stare să omoare pe toţi cei născuţi în perioada mea de timp numai ca să mă anihileze pe mine. Cred că mă vedeau ca o posibilă ameninţare. Am scăpat în ultimul moment datorită echipei de intervenţii speciale. Pe ce planetă blestemată m-aţi trimis ?

- Linişteşte-te, face parte din plan. Totul e sub control. Şi apoi ce-ţi pasă ţie de câteva fiinţe? Se măcelăresc intre ei de mii de ani, e problemă locală. Nu uita că trebuie să facem pe placul clientului, care până acum e mulţumit. Restul nu ne priveşte.


Elenor înghiţise în sec. Ceva mergea prost, foarte prost în toată misiunea asta. Drept e că încă nu trebuia să facă mare lucru. Îşi continua instruirea şi ocazional trebuia să mai facă câte un mic miracol, să îndeplinească câte o profeţie, să mai bage câte o vorbă de duh furnizată de echipa din spate... Era însă şocat de ceea ce vedea în jur. Oamenii erau ucişi pentru mai nimic cu o cruzime înfiorătoare, iar imaginaţia stăpânilor ţinutului, care se numeau Romani era pare-se nelimitată. Cei ce cârteau împotriva stăpânirii erau aruncaţi la animale sălbatice, arşi de vii, biciuiţi până la moarte şi – culmea cruzimii – câteodată bătuţi în cuie pe bucăţi de lemn şi lăsaţi acolo să moară foarte încet, chestiune care îl oripila şi înspăimânta profund pe Elenor.


Ca o ironie a sorţii ( sau poate nu? ), i se atribuise meseria de tâmplar , ceea ce însemna de multe ori – pe lângă confecţionarea de obiecte din acel material, numit lemn - că el trebuia să pregătească toate cele necesare pentru acele execuţii, şi câteodată trebuia să asiste la ele. Avea coşmaruri tot mai dese şi se trezea noaptea visându-se el însuşi executat în acel fel. Belzebur îl liniştise şi îi spusese să nu se implice, dar tonul sunase foarte puţin liniştitor. Mai mult, ce se şuşotea în jurul lui era departe de a-l linişti. Visele acestea erau interpretate de cei apropiaţi lui drept premonitorii, lucru care i se părea de cel mai rău augur posibil.

- Trebuie să te calmezi, să te detaşezi şi să-ţi continui instruirea – îi spusese Eli odată. Nu uita că sunt primitivi, pentru ei orice este o premoniţie sau un miracol. Cand nu au parte de aşa ceva, pur şi simplu inventează. Nu ai de ce să te nelinişteşti, echipa e lângă tine în permanenţă.


Şi aşa trecură treizeci de revoluţii ale micuţei planete ( numite ani ) în jurul Stelei Centrale ( numite Soare ). Misiunea lui se apropia de final, de fapt era pe cale să înceapă. Trei ani în care trebuia să-şi folosească la maxim cunoştinţele acumulate în mânuirea micilor gadget-uri făcătoare de “minuni”, în doctrinele şi profeţiile răspândite până atunci, în tehnici de oratorie şi manipulare, în fine, în tot ce însemna misiunea de Profet. În faza următoare trebuia să meargă din asezare în aşezare, să predice noua religie, să facă mici miracole pentru a atrage atenţia. Traseul lui trebuia să străbată toate aşezările mai importante, pentru a sfârşi în capitală. Pe măsură ce înainta, miracolele trebuiau să fie tot mai gogonate, pentru atrage tot mai mulţi adepţi.


Elenor se achita cu conştiinciozitate de sarcini. La început chiar fusese amuzant să lase cu gura căscată grupuri întregi de oameni cu ajutorul câtorva trucuri. Schimbarea unor legături chimice pentru a transforma un lichid în altul, intrarea în transă simulată şi debitarea de adevăruri despre interlocutori, pe care n-ar fi avut de unde să le ştie în mod normal, activarea unui sistem de fotofori care îl făcea să strălucească în întuneric sau atragerea a bancuri de peşti cu ajutorul unui mic gadget păreau chestii amuzante şi inofensive. Tinuse însă să le spună primitivilor că nu el făcea aceste lucruri, ci acestea se realizau cu ajutorul Tatălui, şi că oricine putea. Asta era un fel de compensaţie inconştientă la faptul că îi prostea pe faţă. Psihologul echipei se scandalizase:

- Acum nu ai decat să le spui că şi ei pot face aceste lucruri, dar neapărat dacă au suficientă credinţă. Astfel nu se vor mira dacă lor nu le iese figura. Şi să nu mai ieşi din scenariu, altfel îi voi face un raport negativ de toată splendoarea. Ai înţeles ?


Lucrurile se îngroşaseră în momentul în care executase un număr de levitaţie controlată la mică distanţă de apă, pentru a simula faptul că el chiar merge pe acea substanţă, de o consistenţă care nu permitea acel lucru. Probabil că nu fusese destul de convingător în a le explica primitivilor că ei în mod normal nu pot face aşa ceva fără suficientă credinţă. De fapt ar fi trebuit să le spună să nu încerce niciodată asa ceva, dar psihologul îi interzisese cu desăvârşire. Oamenii se autosugestionaseră însă că da, şi ei puteau, şi încercaseră să-l imite. Rezultatul fusese catastrofal, vreo 50 dintre ei se înecaseră sărind de pe plute improvizate şi bărci fragile.


Altă dată i se impusese să facă un experiment de sugestionare în masă. Cum mulţimea nu prea avea provizii, trebuise să-i convingă că dintr-un coş de alimente reuşiseră să se sature toţi câteva mii. Fusese o chestiune crudă din partea şefilor lui, dar se considerase că “dă bine”, şi apoi nu trebuia cu nici un preţ să lase “audienţa” să plece acasă pe motiv că nu au de mâncare. Oamenii, având impresia că sunt sătui şi plini de forţă făceau eforturi inimaginabile de a-l urma prin pustietăţi, fără nici o sursă de apă sau hrană. Ca rezultat, sute dintre ei muriseră de epuizare şi de foame pe drum, însă cu zâmbetul pe buze. Asta conta cel mai mult. Elenor era de-a dreptul deprimat.


Apoi trecuse la chestiuni mult mai serioase, cum ar fi vindecările miraculoase de bolnavi.


- va urma -

luni, 8 februarie 2010

Gogu - Partea a doua

Partea 1

Noaptea era geroasă. Şi de decembrie. Şi de sâmbătă. Ca să vezi, ce coincidenţă. Gogu pufni în râs. Goguleee….ce-ai făcut, te-ai făcut cui şi acum ce-o să zică bunoaca ta dacă nu mai eşti în stare de nimic? Neeeh, las’ că Gogu’ poate oricând. Se hotărî să meargă pe jos ca să se mai limpezească la cap. Mai ales că “iubi” nu statea extraordinar de departe.


Noaptea, deşi geroasă, i se părea roz. Norişori roz închis goneau parcă pe cerul negru, cu nuanţe de roz. Îi veni în minte fără nici o legătură cu realitatea o melodie a Madonnei de pe vremea de când era în generală, în care apăreau nişte elefanţi roz. Simţea tot mai acut în intestine o luptă surdă între micii care se chinuiau să iasă şi tequila cu lămâie care voia să-şi păstreze supremaţia. Se gândi pufnind în râs: “Trebuie neapărat să mă cac. Mai e un pic până la iubi. Daaa, acolo mă voi căca de-a dreptul vezuvian. Rockferian. După fiecare salvă voi trage apa, ca să nu-i înfund buda. Vai ce-o să mă cac! Cum nu s-a mai căcat nimeni de la începuturile timpului până acum”. Pufni în râs, un pic mai crispat ca înainte.


Blocul nu mai era deloc departe, iar Gogu mergea tot mai nenatural, strângând din buci, cât de repede şi de drept putea. Deja, pe lângă bulele roz apăruseră şi unele galbene, chestie care îl cam intriga. Ajunse în sfârşit la interfon sună şi o voce iritată se auzi în difuzor:

- Ai ajuns şi tu în sfârşit ?

- Da iubi, abia am aşteptat să ajung la tine – icni Gogu.

- Mda, văd. Hai sus.


După două minute Gogu sună la uşă. Aceasta se deschise şi…

- Bună iubito, ce mă bucur că te văd…

- Ce s-a intâmplat cu tine ?

- A, nimic, am fost la o bere cu prietenii, aşteptând mesajul tău.

- O bere? Asa arăţi după o bere ? Ia stai… A ce miroşi? Voi aţi fumat ceva ?

- Nu, nu…ce să fumăm? Pot sa intru ? – şi nemai aşteptând invitaţia se îndreptă spre baie.

- Stai mă! Unde te grăbeşti aşa? Descalţă-te, eşti plin de noroi!.


Prea târziu însă, Gogu se repezi spre baie lăsând urme de noroi pe covor. Simţea că dacă mai întârzie o secundă se va căca pe el.

- Stai! Măi nesimţitule! Vii la mine doar să te caci? Şi deschise uşa de la baie.


Gogu se pusese însă deja pe budă şi ochii îi ieşiseră ca la melc.

- Iubi, numa un pic aşteaptă-mă, vin imediat! Poţi să închizi uşa?

- Nesimţitule! La mine în casă îmi spui să…


Tirada fu însă întreruptă de o erupţie vulcanică_comparabilă doar cu cea a Vezuviului din antichitate. Aşa cum Pompeiul fusese acoperit de lavă, aşa vasul de WC fu în intregime umplut cu o materie nedefinită.


- Gata! Până aici! Îţi dau papucii! Eşti un porc! Toţi bărbaţii sunteţi nişte porci!

- Da, iubito, dă-mi-i pe ăia roşii din hol – râse Gogu. Acum că urgenţa trecuse, buna dispoziţie pusese brusc stăpânire pe el.


Noaptea era geroasă. Şi de decembrie. Şi de sâmbătă. Ce coincidenţă! Gogu îşi ridică gulerul. Telefonul sună prelung.

- Alo, Mişu? Coae, mai sunteţi pe acolo ?

- Da mă, da! Ce s-a întâmplat? Ţi-a dat pizda ţeapă?

- Nu, da’ nu ştiu ce a apucat-o de s-o isterizat aşa tare. Hai că vin înapoi. N-aţi fumat tot sper, nu ?