Patul din camera vecină

E târziu. Afară traficul s-a potolit şi nu se mai aud decât nişte greieri timizi. Patul scârţâie ritmic. Prin pereţii de carton se aude totul, nelăsând nici o umbră de îndoială asupra “activităţilor” din camera vecină. Ce sentimente ar putea să-ţi provoace situaţia asta? Enervare? Chef? Tristeţe? Înstrăinare ?

Niciunul în cazul meu, ci doar nostalgie. Amintirea unei nopţi asemănătoare de acum aproape zece ani. Ele două în patul dublu de jos, râzând pe înfundate, eu în patul de deasupra, râzând dement, după o zi de alergătură, descoperiri şi câteva ore de rătăciri în căutarea ultimei camere libere din hotelul ieftin aflat dracu’ ştie pe unde în periferia pariziană.

Mai mult ca sigur ei erau, cuplul dinaintea noastră, care introduseseră cardul în maşina automată de rezervări şi luaseră penultima cameră. Un tânăr sfrijit, îmbrăcat neglijent, cu şapcă de soare întoarsă, cu tenişi de gumă în picioare şi negresa ţâţoasă cu tocuri înalte şi cu fusta incredibil de scurtă.

Aceeiaşi pereţi de carton, aceeaşi mişcare ritmică şi acelaşi scârţâit al patului. Negresa gâfâia ca apucată: “Oui, oui, ahhh, ouiiiiii!”. Oricum eram prea obosiţi ca să putem dormi după aşa o zi plină, aşa că ne distram regeşte. Se pare că sfrijitul avea rezerve surprinzătoare de energie, pentru că sunetele în loc să scadă în intensitate creşteau într-una. Speram doar că nu puseseră un film porno şi plecaseră din cameră să se plimbe. După jumătate de oră Lidia hotărî că ce e mult e mult şi luă taurul de coarne plasând câţiva pumni în perete:

- Arrête! - şi ca prin farmec volumul scăzu în limite acceptabile.

Trebuia totuşi să dormim, pentru că peste câteva ore începea o nouă zi de alergătură şi descoperiri.

Somn uşor, mie.