Peştera, Ciobanul şi Viziunea sfântă

Era aproape întuneric. Ploua mocăneşte. Frunzişul era des şi lipicios. Cei doi se rătăciseră pe munte şi umblau la întâmplare prin pădurea care părea că nu se mai sfârşeşte. Fiecare pas era un efort enorm şi provoca un zgomot oribil de succţiune, ca un protest al pământului saturat de apă.

Peştera răsări deodată ca un miracol în faţa lor. De asta aveau nevoie, de un miracol în situaţia aproape disperată în care se aflau. Ea mormăi ceva cum că peştera asta era ceva comparabil cu grădina Edenului. Încropiră un mic foc şi scăpară imediat de hainele mustind a apă. Erau amândoi goi şi din cauza oboselii nici măcar nu se mai gândeau că le-ar putea fi ruşine.

- Mai avem ceva de mâncare? – întrebă el?
- Nu ştiu, oricum nu prea multe – spuse ea cotrobăind prin rucsac. Uite: o jumătate de pâine, un măr, o bucată de costiţă şi un litru de rom.
- Mda, nu e mare lucru, dar cred că ne ajunge în seara asta. Mâine ar trebui să ajungem într-un sat, aşa zice harta.
- Să dea Dumnezeu!

Cei doi prăjiră bucata de costiţă şi o mâncară cu pâinea rămasă. Focul făcea umbrele lor să danseze pe pereţii peşterii. Litrul de rom scădea treptat, devenind jumătate de litru, apoi un deţ, apoi o sticlă goală. În ciuda situaţiei deloc fericite în care se aflau, cei doi se simţeau bine.

- Ia uiteeee – râse ea.
- Ce s-a întâmplat?
- Uită-te în jos.
- Unde mah?
- Jos-jos. Ţi s-a sculat şarpele.
- Da măăăăi. Perversă mică ce eşti! Suntem aici la dracu-n praznic şi ţie numai la prostii îţi stă gândul.
- Poftiiim? Cui i s-a sculat primul ? Mie sau ţie?
- Păi ţie n-are ce să ţi se scoale. Asta în primul rând. Şi în al doilea rând, e un act pur fiziologic. Cui nu i s-ar scula când ar avea in faţa ochilor două mere ca ale tale ?
- Băăăăi! Tu ştii că mai avem un măr ?
- Pff, aşa-I, nu eşti proastă deloc. Am uitat de el.
- Vrei jumate?
- Sigur. Mulţumesc.

Cei doi îşi mâncară mulţumiţi jumătatea de măr făcându-şi ochi dulci. Atmosfera se încingea.

- Şşşşşşşşşş! Ai auzit ceva?
- Dumnezeule! Da! De unde vine?
- De acolo din spate.
- Şi mie aşa mi se pare. Hai să ne ascundem. Ia hainele!
- Sunt încă ude leoarcă. Ia mai bine frunza asta mare. Iau şi eu una.

Din fundul peşterii apăru un individ uscăţiv, cu o haină de piele prea mare şi o glugă enormă trasă peste cap. Se clătina pe picioare atât de oboseală cât şi din cauza băuturii. În buzunarul larg se ghicea o sticlă enormă de ceva tărie. Se trânti lângă foc, scoase sticla şi trase o duşcă zdravănă şi se apucă să bodogănească de unul singur, aruncând ocheade în jur. Părea aşa de rupt, incât era evident că nu reprezenta nici un pericol. Probabil că se rătăcise sau se adăpostise şi el de ploaie, apoi se tot “încălzise” cu sticla şi adormise intr-un cotlon mai retras. Zgomotul făcut de cei doi şi căldura îl treziseră şi probabil că îi observa pe cei doi de ceva vreme. Oricum părea prea beat ca să realizeze nuditatea sau să reprezinte vreun pericol. După gesturile tot mai lente se părea că va adormi în curând.

- Nu te nelinişti dragă, probabil că mâine ne va arăta drumul spre sat.
- Şi acum ce facem?
- Aşteptăm să adoarmă, ne punem şi noi lângă foc şi ne culcăm. Dimineaţa o să ne trezim inaintea lui, o să aşteptăm să se trezească şi el şi o să îl rugăm să ne însoţească.
- Mi-e frică să dorm aşa lângă un necunoscut. Tu nu vezi cum arată?
- Nu-ţi fă griji, pare inofensiv. Şi oricum, e aşa de rupt că nu cred că o să se trezească înaintea noastră. Cel mai probabil o să trebuiască să tragem de el.
- Mi-e frică totuşi. Am auzit că în pustietăţile astea oamenii devin ciudaţi şi perverşi.
- Bine, uite cum facem. O să stau eu treaz vreo două ore, apoi te trezesc şi stai tu. Dacă încearcă ceva mă trezeşti repede şi îl pocneşti cu piatra asta. Dar nu cred că o să fie cazul.

Zorile mijeau prin gura largă a peşterii. Dimineaţa era însorită şi nimic nu părea să amintească de vremea mizerabilă de seara trecută. Focul se stinsese complet. Cei doi dormeau zgribuliţi şi înveliţi cu o pătură semi-udă. El tresări şi se uită în jur. Adormiseră amândoi, răpuşi de oboseală. Individul dispăruse. O trezi şi pe partenera lui.

- Doamne cât de negljenţi am fost – ingăimă ea. Iţi dai seama ce ar fi putut să ne facă?
- Linişteşte-te, nu s-a întâmplat nimic. Omul s-a trezit şi a plecat. Probabil că era mai speriat decât noi. Hai mai bine să vedem dacă a furat ceva.
- Rucsacul este aici, hainele sunt toate….. Caietul! Mi-a furat caietul cu însemnări. Rahaaat!
- Caută bine. Ce să facă aşa un individ cu caietul tău? Probabil că nici nu ştie să citească. Nu cumva l-ai pierdut în pădure?
- Nu, ştiu sigur că l-am scos să se usuce. Dumnezeule! Era jurnalul meu, toate insemnările pentru blog! Îţi dai seama ce inseamnă asta?
- Lasă că o să le rescriem. Am totul aici în minte. Mi-e milă însă de bietul om că s-o cruci de ce aberaţii îţi poate făta mintea. Ştii că ţăranii ăştia nu prea citesc ei bloguri şi le au mai mult cu cele sfinte.
- Hihi! Daaa, cred că o să-I pervertească de tot.

În timp ce cei doi încă mai căutau jurnalul, ciobanul alerga bezmetic prin pădure, lovindu-se de crengi şi strângând la piept preţiosul caiet. Nu se trezise incă pe deplin, dar era fericit. După 40 de ani de hălăduit cu oile pe aceste dealuri, în sfârşit înţelegea totul. Dumnezeu îi dăduse o revelaţie, lui, umilul cioban aproape analfabet. Va merge la stână, se va inchide acolo, se va gândi mult şi va descifra cu puţina lui ştiinţă poruncile scrise de Domnul pe acele tăbliţe dintr-un material misterios. Le va combina apoi cu viziunea pe care o primise în dar, va coborî de pe munte şi îi va învăţa şi pe ceilalţi. Simţea că asta este menirea lui şi că nu a trăit în van pe acest pământ.

După o săptămână de nesomn, meditaţie şi grele încercări de a descifra preţioasele tăbliţe, ciobanul Moise se puse pe scris. Caietul găsit în peşteră avea inscripţionat pe faţa interioară a copertei: Jurnal: Adam şi Eva.