Assdickeri

Jimmy verifică pentru a suta oară aparatul de emisie-recepţie şi radarul de perimetru. Vestea bună era că nu se înregistraseră noi infiltrări de assdickeri. Vestea proastă era că nava de salvare se încăpăţâna să nu apară.

Computerul central râse:

- Jimmy dragă, de câte ori ţi-am spus că ce faci tu e inutil? Dacă va apărea ceva în mod sigur eu voi fi acela care va şti primul.

- Ştiu, ştiu – mormăi Jimmy. Dar trebuie să fac şi eu ceva. Aşteptarea asta mă omoară.

- Mai bine mergi şi hrăneşte echipajul. A trecut de mult timp ora mesei.

Jimmy înjură printre dinţi. Începea să urască maşina asta. Avea impresia că el nu mai controla nimic în bază şi computerul îl lua la mişto. Totul începuse cu adăugarea unui circuit de “umanizare”, care îl făcea mai prietenos. La început toată lumea fusese încântată. Îmbunătăţirile ulterioare de software îl făcuseră însă să ţină seama şi de starea generală de spirit a majorităţii echipajului, măsurată prin electrosenzori ultra-sensibili împrăştiaţi prin toată baza. Jimmy s-ar fi lipsit bucuros de această facilitate, dar nu era el în măsură să decidă. Echipa de IT considerase asta o idee genială, mai ales că le dădea mână liberă să se joace de-a inteligenţa artificială într-un loc de căcat ca planeta asta pe care nu se întâmpla nimic.

- Mda, bombăni Jimmy, am ajuns ca un îngrijitor de la grădina zoologică. Tot ce fac e să curăţ căcat şi să dau de mâncare la maimuţe. În timp ce maşina asta afurisită îşi face de cap. Şi te-am rugat de o mie de ori să nu-mi mai spui “dragă Jimmy” - se răsti el. Pentru tine eu sunt locotenentul Harrison.

- Bine dragă locotenente Harrison.

Jimmy oftă. Maşina îşi bătea joc de el în mod evident. Oricum, nu prea avea ce să-i facă fără echipa de IT. Întotdeauna urâse chestiunile prea tehnice. El era un militar de modă veche care înainte trăgea apoi punea întrebări. Pe principiul “Decât să plângă mama, mai bine să plângă mă-ta”.

Lucrurile se stricaseră dramatic de când cu invazia de assdickeri. Assdickerii erau un fel de viermi cam de 30 de centimetri şi apăruseră de nicăieri. Unii spuneau că hibernează şi se trezesc doar când semnalează prezenţa unor potenţiale victime în zonă. Ghinionul oamenilor a fost amplasarea bazei în imediata vecinătate a unui cuib de assdickeri. Bineînţeles, nimeni nu ştia pe vremea aceea nici ce înseamnă un assdicker nici ce e în stare el să facă. Fuseseră luaţi prin surprindere, de agresivitatea şi amploarea atacului, mai ales că nimeni nu se aştepta la aşa ceva pe planeta asta, catalogată ca nepericuloasă.

Jimmy luă în spate sacul de morcovi şi coborî în sectorul de detenţie. Un miros greu şi un cor de hohote de râs îl întâmpină.

- A venit papa, a venit papa....scandă în cor echipajul. Puteai şi tu să te grăbeşti puţin – îl apostrofă printre hohote de râs Chuck, fostul bucătar.

- Cred că îţi dai seama că eşti futut, ca ultim rămas – hohoti Franck, IT-istul cu ochelari. E doar o chestie de timp până ce drăguţii ăia o să vină să te fută şi pe tine în cur. De ce nu le dai drumul şi la noi? De ce?

- Jimmy rău-rău-rău – cânta gloata in cor. Apoi începură să urle şi să se dea cu capul de gratii.

Jimmy nu stătu la discuţii cu ei. Nu avea rost oricum. Îndesă cât mai repede morcovii printre zăbrele, spălă pe jos cu furtunul şi se grăbi să iasă de acolo.

Assdickerii se infiltraseră neobservaţi în bază şi într-o noapte dăduseră atacul decisiv. Tot echipajul căzuse victimă în afară de Jimmy, care era plecat într-o misiune de recunoaştere aeriană. Tactica assdickerului era simplă: aştepta să adormi, apoi intra în aşternut şi cu orificiul care ţinea loc de gură ţi-o sugea toată, în timp ce îţi introducea coada în cur. Apoi îţi absorbea sperma şi lichidul din intestinul gros atât prin orificiul bucal cât şi prin orificiul anal. În acelaşi timp secreta o substanţă cu efect euforizant care te împiedica să te trezeşti. Dimineaţa nu-ţi mai aminteai nimic, simţeai doar o stare de bine, ca după o noapte de sex nebun, deşi erai cumplit de deshidratat. A doua noapte assdickerul revenea.

Ca simptome, începeai să râzi necontrolat în prima fază şi, bineînţeles, să bei cantităţi imense de lichide, inclusiv propria urină. Totul ţi se părea amuzant. Apoi începeau să-ţi creasă urechile, iar gura lua o formă de pâlnie. Bineînţeles că şi aceste schimbări ţi se păreau foarte amuzante. Apoi dinţii ţi se subţiau, deveneau mobili şi începeau să-ţi crească alţii noi, în timp ce corpul căpăta o consistenţă pufoasă şi rotundă. În ultima fază deveneai exclusiv vegetarian şi începea să-ţi crească păr pe tot corpul. Din fericire, bolnavii deveniseră total inofensivi, astfel încât lui Jimmy nu-i fusese greu să-i împingă spre sectorul de detenţie ca pe nişte mingi uriaşe, păroase şi hohotitoare. Deveneau agresivi doar când îşi aminteau ca prin ceaţă că assdickerul nu a mai “călcat” în patul lor cam de multişor, substanţa secretată de acesta acţionând ca un drog. Tot ce putea să facă locotenentul era să îi hrănească cu morcovi şi să aştepte misiunea de salvare care nu mai ajungea odată.

Jimmy îşi reluă locul la pupitrul de comandă. O grămadă de luminiţe roşii pâlpâiau intermitent şi alarmant.

- Ce dracu’ ? Computer! Computer!

- Da dragă Jimmy, ce s-a întâmplat ?

- Invazie de assdickeri! Au intrat iarăşi în bază!

- Da, ştiu, dragă Jimmy. Linişteşte-te.

- Ce tot vorbeşti acolo? Cum să mă liniştesc? Închide aerisirile!

- Nu pot – râse computerul.

- Cum ?

Apoi, mult prea târziu, Jimmy avu o revelaţie. Noua modificare din software acţionase contra lui. Cum computerul era programat să ţină cont de dorinţele majorităţii, nu avea cum să mai asculte de el. Ori majoritatea îşi amintise brusc că assdickerul nu îi mai supsese de mult penisul erect şi lichidele anale. Resemnat se întoarse spre camera care îl fixa cu insistenţă.

- Aşa-i că nu va fi nici o misiune de salvare? – întrebă el.

- Te-ai prins în sfârşit şi tu – râse computerul. Am şters toate mesajele. Şi am deschis trapele exterioare. Băieţii simpatici sunt pe drum.

Jimmy oftă. Nu mai avea nici un rost să se împotrivească. Se duse în cabină, luă un somnifer şi, lăsând uşa larg deschisă, stinse lumina şi se băgă în pat. Nu dură mult şi o senzaţie de căldură şi de bine îl învălui.

Later Edit.

Aşa cum zice amabilul Anonim, chestia asta e o adaptare liberă după "Molima" lui Lewis Shiner. Ştiam eu că citisem ceva asemănător în copilărie, dar nu mai ştiam ce şi de cine. Asa ca am aberat din amintiri vagi.