Piatra magică

- Ai înebunit ? Piatra Magică?

- Nu am înebunit deloc. Aşa o să-i dăm o lecţie pe care n-o s-o uite curând.

- Dar ştii bine că e interzis să te atingi de ea. Se zice că….

- Da, da, ştiu legendele. Se zice că cine stă lângă ea prea mult se îmbolnăveşte.

- Exact, şi că distrugerea ei ar aduce mare ghinion întregului trib.

- Prostii! Sunt simple superstiţii. Doar nu eşti superstiţios, nu ?

- Nu, dar Marele Vrăjitor zicea că…

- Un înfumurat! Ştii ce cred eu ?

- Ce ?

- Că pur şi simplu profită de istoria asta cu aşa-zisa Piatră Magică pentru a îşi menţine puterea şi influenţa în trib. N-ai văzut ce mare se dă ?

- Da, dar trebuie să recunoşti că ştie multe.

- Cred că e deja senil şi inventează. Şi îşi bate joc de noi. Multe din poveştile lui nu le-ar crede nici un copil de doi ani.

- Da, asta e adevărat. Lucrurile pe care le povesteşte cu aparate care zburau prin aer şi lucruri în care vorbeai aici şi se auzea peste mări şi ţări par pure invenţii.

- Păi vezi? Luându-i Piatra Magică vom arăta întregului trib că Marele Vrăjitor nu e decât un şarlatan şi că nu e Piatra cea care îi dă putere.

- Auzi, dar dacă nu o putem lua? Se zvoneşte că e adânc îngropată în pământ şi că doar vârful se vede.

- Atunci o vom sfărâma cu bâtele. Iau cu mine bâta mea specială făcută din piatra aia care nu se sfarmă.

- Bine, ne vedem diseară.

Cei doi copii se furişau tiptil în umbra înserării. Nu le fu greu să păcălească vigilenţa gardianului plictisit care străjuia Luminişul Interzis. In fond şi acesta credea în străfundul conştiinţei că păzeşte ceva inexistent, iar superstiţia oricum functiona destul de bine. Nimeni nu se aventura prin acel colţ uitat de pădure.

Copiii intrară în cortul din mijlocul luminişului şi rămaseră muţi de uimire. În mijlocul cortului trona Piatra Magică.

- Ce frumoasă e !

- Da, ce netedă…şi ce formă regulată. Ca o ţâţă !

- Haha! Chiar că seamănă cu o ţâţă! Hai s-o luăm!

Cei doi încercară zadarnic să scoată piatra afundată adânc în pământ.

- Nu merge! Ce căcat! Ţi-am zis eu că nu avem cum s-o luăm. Şi oricum cred ca e mult prea grea.

Pânza cortului se deschise brusc. Era gardianul care venise atras atras de

- Cine-i acolo ?

- Hait! Am pus-o! Să fugim! – spuse primul copil.

- S-o distrugem întâi – spuse al doilea.

- ăăăă ? Eşti sigur? Nu cred că e cea mai bună i…

Prea târziu. Al doilea copil ridică ranga de fier găsită în pădure şi lovi în plin Piatra Magică. Un foc nemaivăzut se ridică spre cer, apoi un vânt teribil şi fierbinte se iscă, arzând mica aşezare de corturi şi punând la pământ copacii pe o rază enormă.

Marele Vrăjitor primise secretul Pietrei Magice de la tatăl său, care îl primise de la bunicul său, şi tot aşa din multe generaţii de vrăjitori. Neputând-o dezamorsa, o păziseră pur şi simplu, lăsând-o moştenire generaţiilor următoare. Fusese ultima bombă neexplodată, datând din epoca uitată a ultimului Război Planetar.

Morala ( valabilă în orice perioadă de timp ):

Fereşte-mă doamne de proşti, că de duşmani mă apăr eu singur.