Creiere de închiriat

Ca să nu se mai plângă lumea că am ajuns un penal cititor de bloguri, iată un text pe care am vrut să-l scriu de mult timp. Nu e de râs, aşa o să ajungeţi dacă dependenţa asta cretină de internet o să continue în ritmul actual. Deci, copii, mai ieşiţi din casă.

Lumina se infiltra difuză în fostul hangar dezafectat. Firicelele de praf dansau în razele de soare ce intrau prin crăpăturile tablei ruginite pe alocuri. Un miros greu de fecale, sudoare şi altceva nedefinit urca spre schela unde se afla micul punct de supraveghere. Pedro, supraveghetorul gras, stătea toropit pe un fotoliu ros de timp, privind în gol. Jos, în penumbră, o mulţime nedefinită de femei şi bărbaţi goi stăteau în picioare, cu ochii inchişi, legănându-se somnambulic. Fiecare avea implantat in ceafă un conector dublu, pentru reţea şi pentru alimentare.

“Închiriaţi-vă creierul şi veţi avea doar de câştigat – spunea campania publicitară. Conectarea la Marea Reţea sporeşte capacităţile mentale, redă echilibrul şi mai presus de orice, alungă angoasele şi singurătatea. Cu noi nu vei mai fi niciodată singur, vei face parte dintr-o mare comunitate virtuală.Şi în câţiva ani, independenţa financiară vă va fi asigurată.”.

Bineînţeles, compensaţia materială nu era mare la inceput, aşa că publicitatea, deşi agresivă, atrăgea în marea majoritate homeless-i, oameni fără căpătâi, şi persoane disperate, în pragul falimentului, care nu aveau ce pune pe masă a doua zi. Aceştia nu erau targetul principal al Companiei, deoarece slaba lor educaţie nu facea creierele lor prea competitive. O altă categorie de oameni era cea mai căutată, şi anume a celor cu studii, cu o situaţie financiară bună, dar singuri şi disperaţi.

Creierele lor erau mai antrenate, deci evident că randamentul era mai bun în reţea, dar ceea ce conta cel mai tare era motivaţia. Frica de singurătate, claustrare într-un birou, iluzia creerii unei comuniuni cu ceilalţi din reţea îi împingea pe aceştia să petreacă o perioadă de timp apreciabilă conectaţi. Zilele pe care le petreceai conectat se plăteau ca şi cum ai fi la servici, primeai câteva zile de concediu, plus o mică primă, numită în mod pervers “diurnă”. Nu trebuia să mănânci sau să bei, deoarece sistemul la care erai conectat îţi asigura tot necesarul zilnic de energie şi nutrienţi, şi cel mai important, nu te mai simţeai singur. Creierul tău devenea o mică parte dintr-un sistem de calcul gigantic, şi intr-un fel gândurile tale se amestecau cu ale celorlalţi. Şi bineinţeles, era exploatat ca un simplu procesor.

Publicitatea prezenta ca de obicei lucrurile în roz. Subzistenţă asigurată, câştig material, comuniune cu ceilalţi, creier antrenat…Ceea ce nu se spunea însă era că subiecţii care işi inchiriau astfel creierul spre a fi folosit ca unealtă de calcul, chiar şi pentru câteva zile, ajungeau la capătul câtorva şedinţe să dezvolte un fel de dependenţă ciudată fată de Reţea. Deveneau progresiv tot mai apatici in viata de zi cu zi, aveau coşmaruri, se gândeau tot mai mult la minunata lume virtuală şi la senzaţiile noi care le provoca conexiunea în reţea. Unii ajungeau să facă contracte pe perioade lungi, mergând până la un an, bonificate generos de către Companie. Făcând contract pe un an îţi puteai inchiria în plus apartamentul, “diurna” era mai mare şi beneficiai de “continuitate” în reţea. Cu cât perioadele de conectare erau mai lungi şi mai dese, acumulai “puncte de fidelitate”, iar diurna creştea pe măsură. Teoretic, după câţiva ani de conectare aveai suficienţi bani încât să porneşti o afacere pe cont propriu. Teoretic, pentru că…

Publicitatea agresivă şi cenzura - pentru că acum Compania controla aproape toată mass-media - ascundeau însă cumplitul adevăr: După câţiva ani în această stare semi-vegetativă nu mai erai interesat în nici un fel de viaţa reală. Se zvonea că existau cazuri în care oamenii îşi donau toată averea către Companie, inclusiv câştigurile acumulate şi făceau contracte pe viaţă, doar pentru a avea “privilegiul” de a rămâne conectaţi. Astfel de zvonuri erau însă infirmate şi ridiculizate pe toate căile, iar autorii lor erau şicanaţi şi descurajaţi pe toate planurile. Ca ziarist, dacă îndrăzneai să scrii aşa ceva era foarte probabil să-ţi pierzi slujba şi să ajungi pe stradă.

O rumoare surdă se auzi din hangar. Pedro, trezit din toropeală injură ordinar.

- …mă-sii, iar încep ăştia. Tare-s agitaţi astăzi.

Cu o mână prinse furtunul gros de lângă scaun, cu cealaltă deschise larg robinetul. Jetul ţâşni cu presiune, stropind cu apă rece gloata de dedesubt. După 2 minute zgomotul incetă.

-Hai, ce mai aştepţi, dezbrăcarea şi aşează-te în fotoliu – se răsti Pedro la străinul care stătea timid în uşă. N-o să doară. Prima dată e mai greu, până îţi implantăm interfaţa. Apoi data viitoare doar vii şi te conectezi.

-ăăăăă, ştiţi, eu aş vrea să mă mai gandesc puţin…

-Auzi, nu te joci cu mine, ai înţeles? Dacă ai ajuns aici inseamnă că ai deja un contract semnat. Ţi s-a explicat sper că odată ce ai semnat nu mai poţi rezilia contractul, aşa-i ?

-Da, dar….

-Nici un dar, hai, jos textila şi treci în fotoliu. N-o să doară, şi odată ce te conectezi o să vezi că e al dracului de plăcut. Dacă nu vrei e treaba ta, dar ştii că o să fii dat in judecată şi o sa pierzi tot ce ai. Ba o să mai intri şi la bulău. E problema ta, da’ eu te sfătuiesc să nu faci figuri.

Michael se dezbrăcă făra tragere de inimă şi se aşeză in fotoliul special. Se auzi un declic şi o durere ascuţită îi fulgeră creierul. Aproape leşină. Pedro îl stropi cu apă, îl lăsă să işi revină puţin, apoi îl luă de mână şi-l împinse spre scara de metal.

-Aşa-i că n-a durut? Să nu zici că eşti vreun pămpălău. Hai că ţi-am rezervat un loc aici în primul rând. O să vezi imediat că nu-i aşa de rău cum pare la prima vedere.

Michael se lăsă purtat cu resemnare. Totul părea aşa de ireal, încât se întreba dacă visează sau nu. Pedro îi branşă cele două conectoare. O căldură plăcută îl învălui.Poate grasul avea dreptate, până la urmă nu era aşa de rău…