Compunerea

Poveste cât se poate de reală

Eram undeva prin clasa a şasea sau a şaptea. Deh, vremuri apuse pentru unii, pentru alţii chiar necunoscute. Aşa cum era la modă, trebuia să scrii compuneri pe teme patriotice, pentru că nu se pierdea nici o ocazie să ţi se mai toarne în creier un pic de propagandă cu scopul de a ţi-l şterge şi a ţi-l face piftie.

Ora de română. Scrieţi o compunere de o pagină jumate care să laude virtuţile blaaaaaaa ale poporului român care a supravieţuit peste veacuri blaaaaaaaaaa, pornind de la textul următor. Text luat din ceva scriitor sau istoric de pe la 1848, care “convenea” scopurilor nobile. Nu mai ţin minte exact textul ( ar fi şi culmea ), dar era ceva de câteva rânduri în cartea de română, şi suna cam aşa:

“De-a lungul veacurilor, în ciuda numeroşilor cotropitori care au vrut să ne ia pământul, am rezistat în spaţiul carpato-danubiano-pontic, ca vrednici apărători ai gliei strămoşeşti…”

Am băgat aici din top, dar pricepeţi ideea. Textul se continua în acelaşi stil încă vreo 3-4 fraze.

- Tovarăşa profesoară, dar ce putem scrie noi într-o pagină jumate, mai ales pornind de la textul ăsta?

- Păi folosiţi-vă creativitatea.

- Tovarăşa, dar noi suntem clasă de real, ţac-pac, în trei rânduri am spus ce aveam de spus, nu ne lungim inutil ca ăia de la filo.

- Auzi, eşti deja obraznic. Şi să ştii că ţie chiar o să-ţi dau notă pe compunerea asta. Aşa că taci şi scrie.

Aoleu. Belisem p*ula. Gura mea mare mă “ajutase” şi de data asta, mai ales că profa de română avea o “simpatie” exagerată pentru mine. Şi cum o notă sub şapte mă ţinea toată ziua în casă, departe de fotbal, miuţa şi pac-pac - nu ca acuma, futu-vă mama voastră de copii autosuficienţi, că vă interesează numa’ să luaţi cinciu’ şi să vă daţi pe net, n-aţi pune mâna pe o carte sau să vă mişcaţi curu’ să băgaţi un tenis cu picioru’ – am început să-mi scormonesc creierii ce p*ula mea mică să scriu acolo. Când, brusc, mi-a venit o idee. Iată cam ce-a ieşit:

“Poporul român există de aproape douăzeci de veacuri. De-a lungul lor, de la formarea sa, cum zice şi cântecul, din doi bărbaţi cu braţe tari, Decebal şi Traian, mulţi cotropitori au incercat să ne fure avutul cel mai de preţ: glia strămoşească. Dar noi, ca vajnici apărători ai acestei glii strămoşeşti, am rezistat eroic valurilor succesive de invadatori….”

Dacă nu aţi observat, sau nu aţi avut răbdare să citiţi tâmpenia de mai sus, am umplut lejer o pagină jumate de bălării, dezvoltând pur şi simplu textul din carte şi scriind câte 3-4 cuvinte de-ale mele pentru unul de-al lor. Bineînţeleles că aţi observat, şi un copil de clasa a şasea ar observa asa ceva evident. Ei, bine, profa de română, care – se lăuda ea – avea DOCTORAT…

- Dan, hai să-ţi văd compunerea.

- Dar tovarăşa, n-am terminat încă şi nu ştiu dacă…

- Ad-o aici sau iei un patru cât tine de mare.

Am adus-o. Tipa s-a întunecat niţel la faţă pe măsură ce citea, dar până la urmă…

- Ei, vezi că se poate? Ce-a fost aşa de greu ?

- V-a plăcut?

- Da, o compunere foarte bună. Şi te mai plângeai că nu poţi. Asta pentru că sunteţi leneşi, nu vă puneţi creierul la …. Blaaaaaaaaa

- Şi acuma primesc un zece ?

- Poftim?

- Păi aţi zis că e pe notă.

- A, da, bine, treacă de la mine…ai un zece de data asta. Dar spune-mi şi mie, cum ai reuşit s-o scrii? Că tu nu eşti bun la compuneri.

Aici am făcut greşala fatală care m-a costat mult în viaţă: am fost sincer.

- Păi dacă vă uitaţi la compunerea mea, am dezvoltat citatul.

- Poftim? Ia dă să mai văd odată!

…… processing …….

- Păi eşti de-a dreptul nesimţit! Treci la loc. Patru!

Amărât, am trecut la loc. Din nou limba mea ascuţită îşi făcuse datoria. Mă gândeam eu aşa: “Dom’le, dacă s-ar inventa o chestie, care să nu fie carte, ci un fel de jurnal de perete pe care să-l poată citi oricune oricând, şi în care să poţi scrie zilnic tot felul de bălării din astea care-ţi trec prin cap, cred că ai avea un succes fulminant şi o grămadă de cititori.

Peste mulţi ani visul mi s-a împlinit. S-a inventat blogul.