Despre bancuri

Nu prea am în obicei să pun pe blog bancuri răsuflate, să râdă toată şunca de mine cum că băăăă, pe ăsta-l ştiam de la grădiniţă, acu’ l-ai descoperit şi tu. După ce l-ai primit pe mail acu’ 5 minute. Pun numai ba-n cur la mine, ba-n cur la mine. Ca în poveştile alea cu corporatişti atâta de futuţi în cur că ajung ele însele gay. Da’ acuma, s-o apunem pe-a dreaptă, fenomenul ăsta al bancurilor e vechi de când lumea. Ce scriu eu aici în general sunt poveşti inspirate mai mult sau mai puţin din realitate. Un banc ce e de fapt? E tot o poveste, dar ceva mai scurtă. E tot un fel de folclor aş zice. Ca şi poveştile alea atâta de povestite şi de răspovestite încât o să le găsim peste tot, în orice limbă posibilă, uneori ajunse bancuri.

Băi, eu de mic am fost băncuros. Îmi plăcea să stau la bancuri cu pretenii, mai ales după ce se goleau primele sticle de ceva. Şi mi-a fost ciudă când a apărut fenomenul ăsta cu bancurile forwardate pe mail, de la corporatist futut în cur la alţi corporatişti şi mai futuţi în cur, aşa ca mine. Mi s-a luat plăcerea de a povesti. Acuma fiecare râde de unul singur în cubiculul lui, apoi apasă forward ca să se râdă şi ceilalţi gnomi înrobiţi, dintr-o listă kilometrică de indivizi cu care nu a mai vorbit de minim patru ani. Trist. Plus că nu mai poţi să le povesteşti, că le ştie deja toată lumea. Nu mai e o chestie care circulă din gură în gură, ci din maţ în maţ. Maţ de reţea, la ce căcat vă gândiţi iară?

În ultima vreme nici măcar bancuri nu mai primesc pe mail. Numa slide-uri în Power Point. Cică o imagine face cât 100 de cuvinte. Un căcat. E de lene. Mai bine trimiteţi bancuri, cât or fi ele de vechi. Io nu înţeleg cine face toate slide-urile alea în Power Point? Cine sunt aceşti oameni? Trăiesc oare printre noi? Respiră oxigen ca şi noi, sau gaz propan de la butelie? Mănâncă_ca şi noi sau mănâncă_căcat cu linguriţa? Sunt oare aceeaşi oameni fără viaţă personală, care au descoperit acum blogurile şi bălesc scriind banalităţi îngrozitoare spre un public invizibil şi uneori inexistent ? Cum căcat să mă pui pe mine să dau jos de pe mail power-point-uri imense, cu caractere rotitoare, care povestesc aceleaşi bancuri pe care le ştiu din clasa a 4-a ? Alea, care se termină cu “forwardează acest slide la 1000 de persoane în 2 minute, sau o cărămidă va cădea de pe casă şi te va hăitui până când, epuizat fiind, vei cădea într-un colţ şi vei implora milă, în timp ce acea cărămidă îţi va devora coaiele pe viu ? “. E horror.

Şi dacă tot veni vorba de bancuri, haideţi să vă povestesc unul răsuflat. Sau uitat. Făceam furori cu el prin facultate. Toate gagicile se umezeau la auzul acestei minunăţii de banc şi îmi şopteau lasciv: “Ia-mă”. Ia să vedem câţi o să faceţi pe deştepţii că-l ştiaţi.

Se povesteşte că odată stăteau doi indivizi pe malul unei bălţi. Unul avea râme pipernicite şi vai de ele şi nu prindea nici un peşte. Celălalt avea râme grase şi frumoase, şi prindea peşti de la 5 kile în sus. Tipul 1 îl întreabă pe tipul 2: dom’le, unde drac’ ai găsit matale râmele astea barosane?

Păi e simplu, ia matale aparatul ăsta, mergi sus în deal, bagi electrozii ăştia doi în pământ şi învârţi de buton la prima poziţie. Din pământ o să iasă râme frumoase ca ale mele.

Zis şi făcut: tipul merge în deal, bagă electrozii, învârte de buton la prima poziţie. Cele mai grase şi frumoase râme din lume încep să iasă din pământ. Omul e în extaz. Dar cum îl roade curiozitatea tare de tot se întreabă: “coae, ce s-o întâmpla dacă învârt mai departe?” Şi mai învârte o poziţie. Din pământ încep să iasă şoareci, şobolani, popândăi, cârtiţe…Încă o poziţie…vulpi, lupi….încă o poziţie…urşi, elefanţi…Mai era o poziţie. Omul o încearcă şi pe asta. La care iese o gaşcă de mineri nervoşi şi-l ia la bătaie.