Vagabonzii şi câinele de aur

Se lăsa o înserare de început de martie, în superbe culori roşii şi portocalii spre apus. Începea să se facă răcoare. Groapa de gunoi fumega alene, aşa cum o făcea dintotdeauna. Fumul urca încet spre cer, contopindu-se parcă cu urmele de nori răzleţite pe cer.

Cei doi vagabonzi, Tache şi Gheorghe, luaseră în sfârşit o pauză binemeritată, după o zi întreagă de căutat fiare vechi, cabluri de cupru şi alte chestii prin gunoi. “Prada” fusese mulţumitoare, iar cei doi îşi permiseseră luxul de a deschide sticla de Săniuţa la care râvneau de trei zile.

- Auzi băi Gheo, io mă gândesc de mult aşa la o chestie.

- No s-auzim.

- Norii ăştia, adică ştii tu…

- Aşa, norii, ce-i cu ei ?

- Eu cred că îs făcuţi din fum. Fumul de la gropile de gunoi.

- Păi cum aşa. De unde crezi că e atâta fum pe lumea asta?

- Este. Păi fă şi tu o socoată. Câte gropi de gunoi or fi pe lumea asta?

Gheorghe se scărpină încurcat. În toată viaţa lui frecventase doar o singură groapă de gunoi, aceea pe care stăteau acum şi îi era de ajuns. Până acum îi asigurase o existenţă decentă.

- Nu ştiu. O mie?

- Eşti prost. Zeci de mii. Dacă nu sute de mii.

- Crezi?

- Sunt sigur. Îţi dai seama câţi nori se formează din astea?

- Măi, nu m-am gândit. Oi fi având şi tu un fir de dreptate.

- Şi unde mai pui toate furnalele de pe lume, şi coşurile de fum. De fapt ştii ce cred eu ?

- Ce crezi tu iară? Tu tot timpul crezi câte ceva! Ai o minte tare încâlcită.

Tache râse superior.

- Păi da. Ei bine, eu cred că norii ăia mai gri deschişi aşa…sunt făcuţi din fumul de la coşurile caselor. Norii ăia negri şi urâţi sunt făcuţi de furnale, unde se arde cărbune. Şi norii ăia roşietici care îi vezi acuma provin de la gropile de gunoi.

Gheorghe se scăripnă iarăşi în creştetul capului. Nu se gândise aşa de departe niciodată.

- Bine măi Tache, aşa o fi dacă tu zici. Dar am io aşa o nedumerire.

- Ia zi.

- Înainte, când nu erau nici furnale, nici coşuri, nici gropi de gunoi, de unde se formau norii ?

Tache rămase cu gura căscată. La asta nu se gândise.

- Băi Gheo! Tu pui întotdeauna nişte întrebări tare futute! Ia mai dă sticla aia un pic.

Luă o duşcă, îi înmână sticla şi prietenului său, care luă şi el o duşcă. Căzură amândoi pe gânduri, privind înserarea fără nici un cuvânt. Se făcea deja rece.

- Hei, ia fi atent acolo. Ce-o fi ?

- Unde ? Oau. Să-mi bag pu…

- Nuntă! Hăhăhă…nuntă de câini.

- Nu cred că-i nuntă. Ia uită-te mai atent. Să nu spui că îl bat pe ăla micu’.

- Bă, să ştii. Marş! Plecaţi băi nesimţiţilor!

- Chhh! Marş! Futu-vă muma voastră de…

Gaşca de câini se risipi cât ai zice peşte. Deşi erau mulţi, Tache şi Gheorghe ştiau că sunt fricoşi dacă ţipi la ei. Lunga lor experienţă alături de câini îi învăţase cum să-i trateze, chiar când deveneau agresivi. Căţelul cel mic, pe care chiar îl salvaseră se uita speriat când la unul, când la celălalt. Era nou prin zonă, şi ca orice “locatar” nou, o lua în freză sistematic. Regulă valabilă atât pentru câini şi pentru oameni.

- Hai cuţu, vino aici, nu-ţi fie teamă – zise Tache.

- Hai, că am un os pentru tine – spuse şi Gheorghe luându-l în braţe. Ia uite, micuţu’, ce-i bate inima.

- Mulţumesc băieţi, dacă nu eraţi voi îmi tăbăceau ăia blana.

- Hăi? Ce-ai zis, Tache ?

- Eu? N-am zis nimic.

- Eu am zis. V-am mulţumit că m-aţi salvat. Ce, sunteţi surzi ?

- Văleu, Tache. Dă-mi una peste cap. Cred că visez. Un câine care vorbeşte ?

- Mda – mormăi Tache. Nici Săniuţa aia nu mai e ca pe vremuri.

- Băieţi, băieţi, liniştiţi-vă. Nu e săniuţa de vină. Eu sunt căţelul de aur, văr de-a doua cu peştişorul de aur. Aţi auzit de el, aşa-i ?

- Căcat! La cât eşti tu de jigărit numa’ de aur nu pari.

- Păi m-am deghizat. Ce vrei şi tu acuma, să strălucesc tot timpul? Ia lasa-mă jos să-ţi arăt.

Gheorghe îl lăsă jos intrigat. Căţelul se dădu de trei ori peste cap şi se transformă într-o mândreţe strălucitoare de câine de aur.

- Ca să vezi. Si ce poţi să faci? Cumva şi să îndeplineşti dorinţe ?

- Normal că pot.

- Orice dorinţe? Oricâte ?

- Orice dorinţe, da. La partea cu oricâte însă am o limitare din soft. Ştiţi voi, chestie de licenţe. Aşa e când rulezi pe Windows. Văru-meu, Peştişorul e pe linux, el îşi poate permite să fie mai darnic…

- Hm, interesant. Şi cam ce-ai putea tu face pentru noi, acu’ că ţi-am salvat coada ?

- Păi uite, vă pot îndeplini trei dorinţe. Câte una la fiecare, apoi una comună, să nu fie cu supărare.

- Auzi, dacă eşti aşa de tare ia dă-mi şi mie nişte ghete noi, că astea s-au găurit – se amestecă Tache. Din alea de gore-tex, cu ţinte argintii ?

- Jucărie – spuse căţelul. Bătu de trei ori din coadă şi, pac! În picioarele lui Tach răsăriră două ghete noi-nouţe. Acesta fluieră de uimire.

- Băi frate, eşti bun - zise Gheorghe. Io ştii ce vreau ? O geacă din aia de motociclist, da’ să fie de piele neagră şi cu ţinte. Poţi să faci şi asta ?

- Simplu ca bună ziua – spuse căţelul, bătând din coadă. Instantaneu, Gheorghe se trezi îmbrăcat cu cea mai mişto geacă de motociclist.

- Băieţi, mai aveţi o dorinţă. Gândiţi-vă bine, şi să fie comună, da ?

Gheorghe se scărpină din nou în creştetul capului. Tache se scobea şi el încurcat.

- Auzi, ce zici, îi cerem o pătură? Ştii tu, una din aia pufoasă…

- Băi, să ştii că n-ar fi rea o pătură. Mai ales că se lasă frigul.

- Sigur doar atâta vreţi? Adică e destul de neobişnuit, ştiţi voi…

- Ce, te-am încurcat? Pături nu ai în stoc?

- Ba da, cum vreţi voi. Şi bătu de trei ori din coadă. Pe loc apăru cea mai pufoasă şi caldă pătură din lume.

- Marfă – strigară la unison cei doi.

- Băieţi, acestea fiind zise, eu trebuie să plec, mai am ceva treabă. Mi-a părut bine de cunoştinţă. Şi căţeluşul de aur se dădu peste cap de trei ori şi dispăru.

Tache şi Gheorghe stăteau gânditori lângă un mic foc, încropit din ce se găsea în jur, strânşi unul în altul sub pătura lor pufoasă şi caldă, pasându-şi unul altuia sticla de Săniuţa. Tache fu primul care sparse tăcerea.

- Auzi bă Gheo, ştii la ce mă gândesc eu ?

- Iar te gândeşti ?

- Da băi, io cred că suntem cei mai mari fraieri de pe lumea asta.

- Păi de ce ?

- Cred că nu i-am cerut ce trebuie.

- De ce zici asta? Nu ţi-ai dorit întotdeauna ghetele alea? Şi eu geaca ?

- Ba da, dar…uite, Săniuţa asta acuşi se termină. În loc de pătură, nu mai bine îi ceream încă o sticlă?

Gheorghe căzu pe gânduri. După ce medită puţin, luă cuvântul.

- Să ştii că n-ai dreptate.

- De ce mă ?

- Păi după ce se termina şi sticla aia ce făceam? Pătura măcar ne rămâne.

- Băi, să ştii că la asta nu m-am gândit. Ai dreptate.

- Păi vezi?

Înserarea se lăsase de tot. Culorile roşii şi portocalii dispăruseră apus, lăsând locul unui gri sângeriu. Se făcuse deja frig. Groapa de gunoi fumega alene, aşa cum o făcea dintotdeauna. Fumul urca încet spre cer, contopindu-se parcă cu urmele de nori răzleţite pe cer.