Fasolea, căcarea, câinii şi parul

Era o noapte friguroasă de noiembrie, dar totuşi neobişnuit de luminoasă. Stelele luceau mai tare ca niciodata pe cer, iar luna îşi plimba carul aurit printre constelaţii. Era atâta magie în jur…

Marin se simţea ca un căcat. Fasolea, amestecată cu mămăligă, zeamă de varză şi prea multă ţuică proastă de la crâşmă făceau dezastru în maţele lui chinuite.În starea sa de semi-mahmureală-semi-toropeală, un gând i se înfipse în creier ca o căcare: “Trebuie neapărat să mă cac”.

- Trebuie neapărat să mă cac – gândi Marin cu voce tare. Blestemat fie ăla care a făcut drumul ăsta aşa de lung şi de lat şi a construit gardurile astea aşa de înalte. “Dacă nu ajung mai repede acasă mă cac pe mine” – gândi el.

Totuşi nu se putea căca pe el, nevastă-sa va urla la el toată noaptea şi nu-l va mai scoate din “Beţiv ordinar”. Proasta dracului, înjură Marin printre dinţi, nu poate face diferenţa niciodată între o beţie şi o durere de maţe. Sau poate nu vrea. Orice pretext era bun ca să urle la el. Olteni isterici dom’le!

Un junghi îi aminti că_căcarea era la uşă şi ieşirea era iminentă.

- Trebuie imperativ să mă cac – gândi Marin cu voce tare şi în culmea panicii. Trebuie să mă cac acum ! Dacă nu mă cac acum, peste două minute va fi muuult prea târziu.

Cu ultimele puteri sări gardul înalt şi plin de ţepi al grădinii de lângă. “ Lasă că nu s-o supăra proprietarul. În fond e îngrăşământ natural.” – Gandi el evitând în ultima clipă să-şi înfigă în cur un par de la roşii.

- Aha, un par de roşii, perfect. O să mă ţin de el. La starea în care sunt poate pic pe spate în căcat şi mă murdăresc tot.

Îşi dădu jos nădragii, izmenele, se lăsă pe vine şi ţinându-se de par încercă să se slobozească. Se aştepta să iasă o salvă de alice ca din gura unui tun supraîncălzit. Spre surprinderea lui, pe gaură ieşi timid un şarpe interminabil . Un junghi îi fulgeră maţele făcându-l să scoată un geamăt prelung şi strident. Era constipat! Groaznic de constipat.

Din capătul celălalt al grădinii se auzi un lătrat gros care se apropia cu repeziciune. Când fu la câţiva metri distanţă Marin îşi dădu seama cu oroare că erau două lătraturi.

- Căcat - gândi Marin cu voce tare! Din toate grădinile de pe lumea asta a trebuit să nimeresc chiar la ciobanul ăsta cretin. Şi aşa nu mă înghite de când i-am tras ţeapă cu oile alea! Cred că n-o să mişte un deget. Marş! Marş!!!! Au….. Nu muşca măi! Cuţu..cuţuuuu…bun băiat… Nu! Nu de cur! Auuuuuu!

Disperat luă băţul de la roşii în mână şi începu să sară pe loc, cu pantalonii pe vine, şi căcatul în cur, apărându-se de cei doi ciobăneşti. Prinzând o mică pauză se sui în prunul cel mai apropiat şi, ţinându-se cu o mână de o cracă, incepu să împartă pari în câinii care încercau să-l tragă de izmene.

Pe verandă, ciobanul se relaxa cu un pahar de ţuică în mână. Privea cu amuzament, dar şi cu interes crescând eforturile disperate ale lui Marin de a scăpa de cei doi ciobăneşti. Nu-l înghiţea deloc, dar deloc-deloc de când îi trăsese ţeapă cu oile alea. Un gând îi fulgeră deodată prin minte:

- Ia uite dom’le ce bun îi Marin ăsta. Câtă graţie! Dacă…..dacă aş putea aduce vreo 10 ca el să facă mişcările astea cu băţul în mână? Şi dacă aş reuşi să-i sincronizez? Ce dans bestial ar ieşi! Aş fi bogat. Şi aşa meseria de cioban nu prea e pentru mine.

După câteva zile de cugetare, ciobanul se apucă de coregrafie. Ce-a ieşit a fost un succes imediat, şi se dansează până în zilele noastre. Chiar şi fără câini.