Poveşti corporatiste – episodul 4

- Popescu, hai până la mine în birou ! – zise Şeful introducând capul în cubiculul de 2/2 în care Popescu transpira abundent. Şi închide uşa după tine. Nu, nu e nevoie să vii cu borcanul de sticlă pisată. De data asta am altceva pentru tine.

După un minut, Popescu transpira şi mai abundent în biroul Şefului. Acesta citea dosarul său de cadre, scoţând din când in când câte un “hmmm”.

- Ştii, dosarul tău nu arată prea bine.

- Şefu’, să nu mă daţi afară! Am copii de crescut, rate la bancă…dacă vreţi aduc borcanul de afară. Iau muie, mă fut în cur, fac orice…pentru binele firmei, bineînţeles.

- Ce dracu’ Popescule, suntem oameni sau suntem homosexual? Haha, am glumit, normal că suntem homosexuali. Nu se cheamă concernul nostru Vaselina Fină? Mi-e teamă însă că…

- Şefu’ , vă rog – gemu Popescu.

- Mi-e teamă că în condiţiile astea de criză nici muia, nici fututul în cur, nici măcar practicile uro-scato nu mai ajută. Trebuie luate măsuri radicale.

- Fac orice, şefu’ numa’ nu mă daţi afară.

- Uite ce trebuie să faci: vezi sticlele alea de un litru din spatele meu?

- Da, e plin de sticle. Ce este în ele ?

- Ei bine, în ele este ulei de peşte. Ce trebuie să faci e să bei câte două pe zi, una dimineaţa una seara. Timp de un an. Aşa poate o să putem să-ţi păstrăm jobul.

- Şefu’, dar eu urăsc uleiul de peşte. O să fac hepatită. O să-mi crească înotătoare. O să mor.

- Lasă şi tu acuma, n-o să mori. Chestia e că o să fii mai bine văzut în firmă, şi primeşti şi nişte bonuri valorice cu care o sa poţi să cumperi orice de la furnizorii noştri. Şi dacă o să bei 3 sticle pe zi primeşti şi extra puncte.

Popescu se conformă. Ar fi preferat să se fută în cur şi să ia muie, mai ales că în secret, deşi nu ar fi recunoscut niciodată, începea să-i placă. Dar dacă Şeful ordonase aşa…şi până la urmă zicea ceva de văzut mai bine în firmă, bonuri valorice…nu era de lepădat. Nu pe criza asta, oricum.

Popescu ingurgita zilnic cantităţi tot mai mari de ulei de peşte, după care alerga la budă şi îşi vărsa maţele în secret, lucru total interzis de politica firmei. Trăia între teroarea de a nu fi descoperit şi scârba tot mai pronunţată. Noaptea avea coşmaruri cu peşti uriaşi care îl fugăreau prin pat şi când îl prindeau îl muşcau de coaie. Se trezea urlând aşa de tare încât vecinii îi băteau în calorifer. În ultima perioadă îşi purica fiecare centimetru pătrat de piele, convins că începeau deja să-i crească solzi. Slăbise considerabil, deoarece, în mod ciudat, la cantina firmei începuseră să se dea tot mai mult mâncăruri pe bază de peşte.

Popescu ajunsese să bea şi câte patru litri de ulei de peste pe zi. Şeful era însă de partea lui. Trecea de 3-4 ori pe zi prin cubiculul lui şi îl încuraja constant, amintindu-i tot timpul de bonurile valorice care se acumulau şi de aprecierea de care are parte din partea managementului, după care îi strecura complice încă o sticlă de ulei. Un om minunat pană la urmă, dacă îi arăta atâta suport.

Ultima lună fu cea mai grea. Coşmarurile erau din ce în ce mai dese. Mergea de 3 ori pe săptămână la psihologul firmei, care îi spunea în mod ciudat că totul era in regulă cu el, şi e normal să vadă pe stradă peşti rosii şi aurii înotând prin aer.

În sfârşit, veni ziua bonusului, şi implicit ultima zi de chin. Popescu stătea în faţa şefului cu gustul victoriei imprimat pe faţă. Şeful numără bonurile valorice.

- Uite, primeşti din partea furnizorului nostru, Pescăriile Sodoma, 100 de bonuri. Felicitări pentru munca depusă şi sacrificiile tale. Eşti un erou.

- Un fleac Şefule, un fleac. Mi-a făcut plăcere să salvez firma. Dar am o întrebare: ce o să pot cumpăra cu aceste bonuri.

Şeful surâse, privindu-l peste ochelarii cu ramă groasă:

- Produse pe bază de peşte, bineînţeles. Doar cu asta se ocupă furnizorul nostru, nu ? Ce-ai fi vrut, bomboane ?